Se împlinesc treizeci de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, unul dintre cele câteva evenimente definitorii pentru națiunea română și, probabil, unicul pe care l-am trăit majoritatea românilor (ce-o mai veni om mai vedea).
Au trecut treizeci de ani, adică – pentru a avea o perspectivă comparativă – o perioadă mai lungă decât cea dintre sfârșitul Primului Război Mondial și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (plus instaurarea comunismului în Europa de Est). Iar la noi încă se mai discută dacă Revoluția a fost revoluție sau lovitură de stat, încă se mai judecă un proces al Revoluției – proces fâsâit de mult și lungit doar așa, de amorul birocratismului justiției –, încă se mai evaluează efectele ei, adesea cu dezamăgire și resemnare: „Asta e, totul s-a stricat, toți fură, ne năpădește sărăcia, românii și-au luat lumea în cap, țara se duce de râpă“. Și, mai mult decât orice, se vorbește cu amărăciune despre revoluția furată, confiscată de un grup ajuns la putere, care a deturnat-o și a mânjit idealurile românilor imediat după căderea regimului dictatorial al soților Ceaușescu. Și-atunci nu poți să nu te întrebi: unde am ratat? unde am greșit? în ce moment de după 1989 voința românilor a fost deturnată de cei ajunși la putere?
Dar oare revoluția a fost într-adevăr ratată? Adică poporul a fost înșelat, iar speranțele lui au fost dezamăgite? Nu sunt sigur. La urma urmei, din 1990 încoace am avut alegeri democratice, ne-am ales liberi conducătorii. Și – reamintesc – în 1990, imediat după revoluție, la primele alegeri libere, Frontul Salvării Naționale, viitorul PSD, a obținut 67% din voturi, iar candidatul acestuia la președinție, Ion Iliescu, 85%. O victorie zdrobitoare. S-a spus atunci – și pe bună dreptate – că votanții au fost manipulați, induși în eroare, că aparatul administrativ al statului a lucrat în favoarea FSN și că rezultatul a fost distorsionat – dar toate criticile acestea însumate (altfel, justificate) nu explică procentajul masiv obținut în alegeri de „urmașii comuniștilor“. Și dacă asta și-a dorit într-adevăr acel personaj colectiv inform și divers numit așa, simplificator, „poporul“?
Căci scopul colectiv sau speranța colectivă ce au animat Revoluția din Decembrie a fost unul singur: eliminarea regimului comunist, ce evoluase într-o dictatură de clan a soților Ceaușescu. Iar asta s-a reușit, nici vorbă: Nicolae și Elena Ceaușescu au fost împușcați, iar apropiații lor au căzut din pozițiile lor de putere. Sistemul comunist s-a prăbușit și, în ciuda convingerii că Ion Iliescu a fost etichetat drept ceea ce și era, un comunist mai reformist, regimul instalat sub conducerea lui nu a fost unul comunist. Nu mai avea cum: comunismul devenise deja istorie. Așadar, orice s-ar zice, revoluția a fost reușită, și-a atins scopul fundamental, iar românii și-au redobândit libertatea.
Dincolo de asta, scopurile diverselor categorii sociale în lumea postrevoluționară au fost diverse, diferite, uneori chiar contradictorii sau antagonice. De aici și numeroasele nemulțumiri, ce au culminat cu afirmații radicale precum cea despre revoluția eșuată sau cum că victimele de la Revoluție ar fi murit degeaba. E stupid: au murit în vâltoarea acelei izbucniri de revoltă, au murit opunându-se regimului totalitar sau, mai târziu, în haosul iscat după prăbușirea acestuia. Au murit nevinovați, da, și mulți dintre ei n-ar fi trebuit să moară. Cei vinovați de moartea lor au scăpat adesea nepedepsiți. Nimic din toate astea nu schimbă însă realitatea istorică: revolta izbucnită la Timișoara și propagată apoi în restul orașelor mari a schimbat radical istoria României și viața românilor. Îndrăznesc chiar să zic că a schimbat-o în bine, căci, cu toate păcatele lor, guvernele de după 1989, chiar și cele mai tâmpite, mai corupte și mai neputincioase, au fost incomparabil mai suportabile decât guvernele comuniste.
Restul ține de putința sau neputința noastră de a ne construi un prezent mai bun – împreună. Revoluția ne-a oferit șansa asta. Am avut treizeci de ani de libertate, ce altceva să mai fi cerut? Am făcut ceea ce ne-am priceput, ceea ce ne-am dorit – la grămadă, care hăis, care cea. Rezultatul e suma șovăitoarei noastre voințe colective. Dacă nu arată bine, nu Revoluția e de vină.