Teatru  -  Emilia Chiscop  -  

Spectacolul Dar cu violoncelul ce facem?, de Matei Visniec, montat in premiera la Ateneul din Iasi de regizorul Octavian Jighirgiu, a umplut sala patru seri la rind. Spectatorii sint condusi la locurile lor pe o usa care ii aduce mai intii pe scena, devenind pentru citeva secunde personaje din piesa lui Visniec. O interesanta solutie regizorala care ii ajuta sa se identifice cu cei care evolueaza mai departe in actiuni fara nici o noima, in afara de aceea de a face timpul sa curga mai repede, iar asteptarea sa para astfel mai usoara.
Nu stim ce asteapta fiecare din perimetrul in care se desfasoara actiunea – actori si public. Dar, in mod sigur, fiecare asteapta cite ceva.

Caci prima concluzie a acestei piese de Visniec e aceea ca viata este o sala de asteptare. Se desprinde chiar din decorul piesei: citeva scaune dispuse fata in fata intr-o incapere. Afara ploua. Pe unul din scaune, un barbat cinta la violoncel. O femeie, sa-i spunem „Doamna cu voal”, il asculta transpusa. La scurt timp, apare si „Batrinul cu baston”: e impachetat in nailoane ca sa nu il ude ploaia. Isi da jos punga de pe palarie, isi scutura imensa folie ce-i acoperea costumul si se asaza si el sa astepte. Un al treilea personaj, „Barbatul cu ziarul”, participa si el la aceasta asteptare. Oamenii nu se cunosc intre ei. Nu ii uneste nimic. Treptat insa, se tese o intriga care ii va uni.

Cei trei identifica un dusman comun in barbatul cu violoncel. De ce cinta intruna? „Stau si ma intreb daca nu cumva e platit.” „Credeti ca e platit?” „Altfel nu-mi explic.” „De cine sa fie platit?” „De astia…” „Eu nu cred ca e platit.” „Atunci nu mai inteleg nimic.” „Precis ca e platit. Nimeni nu cinta asa, de capul lui.” „Nu e sigur ca e platit. Poate ca asteapta. Asteapta si el ca toata lumea”. „S-atunci de ce cinta? Nu poate sa astepte cum asteapta toata lumea?” „De ce sa nu cinte? Eu fumez, dumneata citesti, el cinta.” „Pe mine sa ma iertati, eu nu gasesc asta normal. Ar cam trebui sa faca o pauza.”

Am redat aceste dialoguri pentru ca ele definesc mesajul si de aici pleaca totul mai departe. Singura ratiune a personajelor este sa il faca pe omul cu violoncel sa taca. De fapt, sa il aduca la nivelul lor de intelegere. Neputinciosi in a-l intelege si accepta, oamenii il vor anihila in cele din urma. („Barbatul cu violoncelul continua sa cinte tremurind. Brusc ii apar lacrimi in ochi si continua sa cinte cu lacrimile siroindu-i pe fata.”) „Asta nu e om”, spune Batrinul cu baston. „Trebuie omorit”, continua Barbatul cu ziarul. „Cum sa omori un om care plinge?”, intervine Doamna cu voal. In cele din urma, violoncelistul este impins afara din sala de asteptare, doar cu arcusul in mina, in timp ce eroii au acum o noua problema de rezolvat, de natura sa dea un nou sens acestei asteptari fara rost: „Dar cu violoncelul ce facem?”.

Dar cu violoncelul ce facem?,
de Matei Visniec
Scenografie: Gelu Risca
Actori: Irina Scutaru, Ionut Dumitru,
Alexandru Spatarelu,
Vlad Volf, Adrian Marele.
Regizor: Octavian Jighirgiu

» „M-au atras inca de la prima lectura abstractul, misterul ce invaluie acest text bolnav de un rascolitor patetism al neputintei. Firescul curgerii dinspre banal spre grotesc nu te poate lasa indiferent. Cele trei personaje au uneori naivitatea copiilor, alteori halucineaza pe dialoguri in cheie absurda, expunindu-se unor situatii caricaturale ce contin in subteranele lor autentice suvoaie lirice. De fapt, cei trei reprezinta umanitatea – cu tot ce are ea mai pregnant – aflata intr-un permanent balans intre doua entitati diametral opuse: Fastul si Nefastul. Violoncelul e rost si sens, e semn si solutie, e raspuns si ajutor. Violoncelul poate fi arca; violoncelistul poate fi Noe. Din pacate, mesajul depaseste senzorialitatea personajelor, puterea lor cognitiva, iar de aici? Esecul.” – Octavian Jighirgiu