Ca orice turist, m-am repezit nu numai la brosuri, ci si la vizitat diverse orase. Si m-a deconcertat teribil, nu e deloc indicat sa-ti incepi astfel un concediu, gasind la tot pasul monumente ridicate in amintirea unor povesti infioratoare. Aici cumnatul sirb a fost ucis de cumnatul croat. Dincolo, o intreaga familie croata, inclusiv copiii, a fost macelarita de o familie sirba – erau vecini de bloc si, pina la momentul respectiv, mi-am imaginat ca e posibil ca sotiile sa fi mers impreuna la piata, copiii sa fi jucat fotbal in spatele blocului, iar barbatii sa fi rasucit o tigara impreuna in timp ce iesisera la batut covoare. In alta parte, citiva oameni au fost scosi din case de alti oameni, nu mai conteaza care erau sirbi si care croati, au fost pusi la zid si ciuruiti. Monumente care intretin istorii d-astea.
Si-apoi, dupa ce le-am vazut, am inceput sa ma uit mai atent pe strada. Sa vad chipuri zimbitoare, sa vad oameni binevoitori, sa vad barbati stind linistiti la o cafea, sa vad femei dindu-si coate in fata unui magazin. Si mi-am amintit ca tot ceea ce am citit pe acele monumente nu se intimplase demult, demult, cum as fi vrut sa ma pacalesc. Ci in urma cu nici macar un deceniu. Iar privirea mea de turist liber si linistit pina atunci a inceput sa creeze istorii de acelasi gen pe toate chipurile din jur. N-am mai putut sa-l mai privesc nici macar pe omul de aproximativ 50 de ani care ne-a fost gazda amabila pe timpul sejurului in afara acestor istorii. Citi dintre cei pe linga care treceam, oamenii aceia veseli, primitori, se nimerisera, cu numai zece ani in urma, in mijlocul unui pluton de executie? Citi dintre ei isi urisera brusc prietenii sirbi si pina unde mersesera cu ura? Era razboi, n-aveau de ce sa plateasca. Pentru ce se intimpla in razboaie platesc doar victimele. Ceilalti isi continua viata in felul lor. Bind cafele, linistiti, sub umbrele care-i apara de soare. Muscind cu placere din pizza. Inchiriind vile pe malul Mediteranei si fiind extrem de amabili cu oaspetii lor. Asa e viata si, uneori, inspaimintator e ca nici nu-i firesc sa fie altfel.
Declararea independentei provinciei Kosovo mi-a amintit in ultimele zile de toate aceste senzatii despre care am scris mai sus. Nu, pina la momentul articolului, nu s-a petrecut nimic dramatic si probabil lucrurile vor decurge in continuare la fel, urmindu-si calea spre linistirea totala. Insa ce s-a intimplat cu Kosovo a creat aici, in Romania, un soi de isterie incipienta. Niciodata n-am avut pina acum senzatia ca un eveniment din afara tarii a creat un impact mai puternic in interior. In ultimele zile, am avut nenumarate discutii cu prieteni si cunostinte, iar in mai toate discutiile aparea o preocupare, se faceau referiri la ungurii din Romania, la cuvintul „autonomie”, la judetele Harghita si Covasna. Si tot de fiecare data se tindea catre concluzia conform careia la noi nu se va ajunge la asa ceva, iar daca, Doamne fereste, se va ajunge, atunci nu vor fi conflicte totusi. Sintem in UE, sintem in NATO, sintem protejati. Da, poate vom fi obligati sa le acordam autonomie. Dar va fi un proces pasnic, vom accepta, ce altceva sa facem?
Lucrurile astea le-am vorbit la o cafea sau la o pizza cu diversi oameni apropiati mie. Sint sigur ca lucrurile astea le discuta acum, intr-un fel sau altul, si niste familii prietene din Harghita sau Covasna. Caci sint si numeroase familii de unguri prietene cu familii de romani. Poate sotiile au iesit la cumparaturi si-si spun ca prea putin le pasa de asemenea idei, ca oricum NATO, ca oricum UE… Barbatii tocmai s-au oprit din batut covoare si trag cu sete dintr-o tigara, dau din mina a lehamite, a nepasare, spunindu-si ca oricum NATO, ca oricum UE… Copiii nu discuta, n-au ei preocupari dintr-astea. Joaca fotbal, se distreaza, isi traiesc copilaria. Vorba reclamei, totul e bine, ca doar nu sintem animale.
Iar eu nu pot decit sa concluzionez asa: am scris un articol putin cam patetic si suficient de paranoic. Dar sper ca voi fi scuzat de cititori. Pur si simplu, se intimpla uneori ca privirea ta, aia obisnuita sa nu dea prea multa importanta oamenilor pe care-i vezi pe strada, sa fie pervertita de cite o istorie. Si, brusc, sa poposeasca o vreme pe o figura sau alta, sa incerce sa citeasca altceva dincolo de zimbete, de amabilitate si de bunatatea definitorie a altui chip. Iar cind se intimpla asta, devii automat patetic si paranoic. Si, fireste, ingrijorat. Dar in cazul de fata nu e necesara nici o ingrijorare. Si asta pentru ca oricum NATO, pentru ca oricum UE…