„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul <i>Lăptarul</i>, de Anna Burns, traducere din limba engleză și note de Mihaela Ghiță, care va apărea în curând în colecția „Biblioteca Polirom. Actual“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Ziua în care Cutare McCutare mi-a pus pistolul în piept și m-a făcut cață și m-a amenințat că mă împușcă a fost și ziua în care a murit lăptarul. Fusese împușcat de unul dintre detașamentele de asasini ale statului și moartea lui nu mă interesa câtuși de puțin. Pe alții însă îi interesa și erau unii care, în termeni locali, „mă știau din vedere, dar nu atât cât să intre în vorbă cu mine“ și eram bârfită fiindcă circula un zvon lansat de ei sau, și mai probabil, de cumnatul numărul unu cum că avusesem o aventură cu acest lăptar și că eu aveam optsprezece ani și el, patruș’unu. Știam câți ani avea, nu din cauză că fusese împușcat și îi dăduseră vârsta în ziare, ci din cauză că indivizii care lansaseră zvonul discutaseră despre asta cu luni bune înainte să-l împuște, cum că un tip de patruș’unu cu una de optșpe e o chestie revoltătoare, că o diferență de douăzeci și trei de ani era scârboasă, că el era însurat și n-avea să se lase îmbârligat de mine, fiindcă existau o droaie de oameni discreți care treceau neobservați, dar stăteau cu ochii în patru. Unde mai pui că, din câte se pare, aventura asta cu lăptarul se produsese din vina mea. Dar eu nu avusesem nici o aventură cu lăptarul. Nu-mi plăcea de lăptar, iar felul în care încerca să aibă o aventură cu mine mă înspăimânta și mă deruta. Nu mă dădeam în vânt nici după cumnatul numărul unu. În obsesia lui, inventa lucruri despre viețile sexuale ale altora. Despre viața mea sexuală. Când eram mai mică, când aveam doișpe ani, când a apărut și-a profitat de momentul de slăbiciune al soră-mii mai mari după ce ea îi dăduse papucii iubitului stabil fiindcă o înșelase, tipul ăsta proaspăt apărut a lăsat-o însărcinată și s-au căsătorit cât ai clipi. A făcut comentarii obscene pe seama mea din clipa în care m-a cunoscut – despre ciudățenia mea, despre coada mea, despre țara mea, ligheanul meu, halba mea, căpoșenia mea, bisilaba mea – și folosea cuvinte, cuvinte sexuale, pe care eu nu le pricepeam. El știa că nu le pricep, dar și că știam destule cât să mă prind că sunt sexuale. Îi plăcea asta. Avea treizeci și cinci de ani. Doișpe și treizeci și cinci. Tot douăj’trei de ani diferență.
Cum ziceam, continua să facă comentarii din astea și se simțea îndreptățit să le facă, iar eu nu ziceam nimic, fiindcă nu știam cum să reacționez în preajma acestui om. Nu comenta niciodată când soră-mea era de față. De fiecare dată, în secunda în care ea ieșea din cameră, parcă se răsucea un comutator în el. Partea bună e că nu mă temeam fizic de el. În vremurile alea și în locul ăla, violența era principalul etalon după care îi judecai pe cei din jur și mi-am dat seama din prima secundă că n-o avea în el, că nu era genul ăla de om. Chiar și așa, firea lui de animal răpitor mă făcea de fiecare dată să îngheț. Cum ziceam, era un gunoi, iar ea era vai de capul ei din cauza sarcinii și încă-l mai iubea pe tipul ăla cu care fusese atâta timp și nu-i venea să creadă că el fusese în stare să-i facă așa ceva și refuza să creadă că tipul nu-i ducea dorul, căci adevărul era că nu i-l ducea. Tipul își vedea de viață cu altcineva. Adevărul e că nu prea avea ochi pentru bărbatul ăsta, pentru tipul ăsta mai în vârstă cu care se măritase, dar fusese ea însăși prea tânără, prea nefericită și prea îndrăgostită – numai că nu de el – ca să se înhăiteze cu el. Am încetat să mai merg pe la ei, în ciuda faptului că ea era mâhnită, fiindcă n-am mai suportat să-l aud și să-i văd mutrele. Șase ani mai târziu, în timp ce el încerca să ne ia pe rând pe mine și pe celelalte surori mai mari, iar noi trei – mai de-a dreptul, mai pe ocolite, când politicos, când trimițându-l în pizda mă-sii – îi respingeam avansurile, lăptarul, tot nepoftit și el, dar mult mai înspăimântător, mult mai periculos, și-a făcut de te miri unde apariția în cadru.
Nu știam al cui lăptar e. Al nostru sigur nu. Nu cred că era al cuiva. Nu lua comenzi de lapte. Nu avea nici un strop de lapte la el. Nu livra niciodată lapte. Unde mai pui că nici măcar nu conducea o furgonetă pentru transportul laptelui. Conducea alte mașini, adesea țipătoare, deși el, ca individ, nu era genul care să sară în ochi. Cu toate astea, eu nu l-am remarcat nici pe el și nici mașinile lui decât atunci când a început să se suie în ele în fața mea. Și mai era și dubița aia mică, albă, comună, care își tot schimba forma. Din când în când era zărit și la volanul dubiței ăleia.
Și-a făcut apariția într-o zi într-una dintre mașinile lui și a tras în dreptul meu în timp ce eu îmi vedeam de drum, citind Ivanhoe. Mi se întâmpla des să citesc în timp ce mergeam. Nu mi se părea nimic anapoda în treaba asta, dar a ajuns să fie trecută la răboj alături de celelalte dovezi împotriva mea. „Citește în timp ce merge“ era clar pe listă.
— Ești una din fetele cutare, nu-i așa ? Taică-tău a fost cutare, nu ? Frații tăi, cutărică, cutărică, cutărică și cutărică, au jucat pe vremuri în echipa de hurling, n-am dreptate ? Hai, urcă. Te duc eu până unde ai de mers.
CARTEA
Un roman cu impact remarcabil încă de la apariție, Lăptarul impresionează atât prin dimensiunea personală, subiectivă, cât și prin deschiderea istorică și originalitatea radicală a vocii care își spune povestea. Naratoarea este o tânără ce se străduiește să trăiască o viață normală într-o epocă tulbure și într-o comunitate închisă și temătoare. La un moment dat se vede asaltată de insistențele unui bărbat mai în vârstă, numit „lăptarul“, unul dintre liderii grupărilor paramilitare ce luptau pentru desprinderea Irlandei de Nord de Marea Britanie. Scris din perspectiva unei femei care și-a trăit adolescența în perioada conflictului dintre comunitatea separatistă catolică și cea protestantă, „loialistă“, susținută de autoritățile britanice, Lăptarul oferă o imagine tulburătoare a unei societăți frământate. Aici conflictele naționaliste și religioase, teama, moartea și conformismul constituie normalitatea, iar libertatea e mereu o aparență. Umorul și ironia ce se simt în vocea naratoarei conferă un farmec suplimentar unei povești în care viața cotidiană este marcată de absurdul interdicțiilor, regulilor și spaimelor.
AUTOAREA
Scriitoarea britanică ANNA BURNS s-a născut în 1962 în Irlanda de Nord și a urmat cursurile liceului „St. Gemma“, iar ulterior, în 1987, s-a mutat în Londra. A debutat în 2001 cu romanul No Bones, distins cu Winifred Holtby Memorial Prize, iar în 2007 a publicat romanul Little Constructions. După o lungă perioadă de tăcere, în 2018 îi apare Milkman (Lăptarul), roman care o propulsează printre scriitorii de prim rang din ultima perioadă și pentru care i se acordă Man Booker Prize. Astfel, Anna Burns devine primul scriitor nord-irlandez laureat cu acest premiu prestigios. Lăptarul a mai fost distins cu National Book Critics Circle Award și cu Orwell Prize și s-a bucurat de un succes remarcabil la public. Din 2014 Anna Burns locuiește în East Sussex, pe coasta sudică a Angliei.