Veti zice ca nu mai am despre ce bucurii sa scriu daca am ajuns aici. Nu-i deloc asa, numai ca voiam sa explic cum am reusit zilele astea sa ma inseninez, in ciuda vifornitei si a intunecarilor de afara si dinauntru. Ca sa ma stimpar cumva, n-am facut sport, n-am baut extract de sunatoare, nici nu m-am ghiftuit cu ciocolata neagra sau cu ardei iute, desi bucuriologii dau unda verde la toate in lupta cu stresul, depresia, insomniile. Am ales sa ma smulg din blegeala luind la rind vreo zece ghisee, ca sa platesc impozite, asigurari, incalzire, apa, curent, rate si ca sa scot doua adeverinte, plus doua contracte. Veti spune ca
mi-am pierdut mintile sau ca sint pur si simplu masochista. Nici vorba.
O parte din drumuri le-am facut pe jos (prilej automat de inviorare), o parte cu taxiul. Discutiile cu soferii (despre care ar merita sa scriu cindva) au fost de-a dreptul ca un gin tonic sau un fresh de portocale. Am si avut noroc. Dl. T (pe care il stiu demult) asculta non stop in Logan jazz sau muzica simfonica. Nu stiu de ce ar trebui cineva sa se mire de povestea asta, asa cum a facut Robert Turcescu cind a aflat ca, dupa o zi la cimp sau prin grajduri, Pavarotti din Banat se punea seara si asculta impreuna cu preotul din Ghilad muzica de opera. Era ceva 100% firesc, nu ca pe plaiurile noastre n-ar dudui in boxe si manelele. Dar nici sfirsitul lumii nu pare a veni cind citesti ca un tehnician veterinar dintr-un sat timisean a dat fuga in weekend la Viena ca sa asculte Flautul fermecat la Staatsoper si deci n-a putut fi chemat sa intervina la nu mai stiu ce necaz. Sau ca acum citiva ani, mai multi sinistrati din satul Ionel au plecat cu barca sa-si achite factura la telefon si curent, sa nu care cumva sa intirzie prea mult cu plata. Puteti zimbi cit vreti, dar pe mine chestiile astea ma bucura mult.
Dar sa revin la oile mele si la celalalt drum cu taxiul, cind am macinat cu indicativul 24 legea invatamintului si-am ascultat cu gura cascata ce face fiica-sa la 8 ani, cum lucreaza la calculator ca o zmeoaica si cum e virita pina peste cap in tot soiul de proiecte cu clasa.
Gata intremata, am luat la rind ghiseele. N-o sa va vina a crede, dar pe unde am bintuit eu, cu o singura exceptie, totul arata bine, chiar foarte bine. Spatii ca lumea, civilizate, in care se astepta decent, ba intr-unul chiar boiereste (afisaj electronic, scaune comode, televizor, automate de apa si cafea). Pina si functionarele mi-au parut complet reciclate: amabile, rapide, zimbitoare. Incredibil, dar adevarat: n-am stat niciunde mai mult de 10 minute, uneori nici atit, asa ca in doar 4 ore am rezolvat tot, dar absolut tot ce ma impovara de atita vreme, pentru ca am aminat trambalarea din cauza spaimei de ghisee.
Ei bine, iata ca am biruit. Dar oare de ce ma bucura atita ceva care ar trebui sa fie normalitatea noastra cea de toate zilele? Nu stiu, dar pot zice ca 20 februarie a fost o zi buna, asa cum mi-a dorit sa am indicativul 43. Tocmai de-aia m-am cadorisit la prinz cu un pireu de castane si-am respectat ce mi-a urat vinzatoarea: s-aveti pofta. Am avut.