Imaginea e foarte reusita. Dar, cum spunea cineva, nu mai exista la nivel inalt filme cu imagine proasta. De acord, numai ca exista o limita a esteticului, imaginea nu ar trebui sa depaseasca filmul. Multora le-a placut Asasinarea lui Jesse James de catre lasul Robert Ford, le-a placut cu totul, si au gasit ca imaginea sustinea ideal povestea. Mie mi s-a parut ca exista o disjunctie intre imaginea foarte cautata si lipsa de stil a filmului. Imaginea o lua inainte si incerca sa acopere acele goluri de viziune ale regizorului.
Joe Wright (nascut in 1972) a realizat mai multe seriale pentru televiziunea britanica, iar in urma cu doi ani a iesit pe marele ecran cu o ecranizare a clasicului Mindrie si prejudecata. (Daca n-ar fi facut-o el, probabil ar fi facut-o altcineva, numai ca s-o distribuie pe Keira Knightley in rolul principal.) Mindrie si prejudecata era corect, avea costume reusite, decoruri frumoase, jocuri de umbra bine gindite – dar n-avea suflet. Era neted si poleit, si nu-ti provoca nici o reactie – nici mila, nici sila, nici empatie. Un film numai bun de vazut cind esti suficient de obosit, incit sa nu-ti doresti decit sa-ti clatesti ochii si sa te bagi in pat. Poate ca astea sint filmele viitorului…
Cu ce ramii din Remuscare?
Cu Remuscare, care a deschis anul trecut Festivalul de la Venetia, Joe Wright a atacat un alt roman celebru, dar scris de un autor contemporan, Ian McEwan. De asta data miza era mai mare, tema era mai generoasa, mai de „larga respiratie” – ispasirea pacatelor, dar si razboiul, odios si inutil, care poate fi un purgatoriu pentru cei care au nevoie sa-si spele crucile in singe. Toti cei cu care am vorbit au spus acelasi lucru: filmul plictiseste. Pare rupt in mai multe calote care nu se leaga una de cealalta si care ar putea merge independent. Singura, imaginea lui Seamus McGarvey le-ar putea lega, dar o imagine foarte buna nu ridica un film peste nivelul marii. Si atunci, cu ce ramii din Remuscare? Cu tacerea alba din conacul in care vara anului 1935 duce la incandescenta filamentul copilei de 13 ani care e indragostita de acelasi baiat de care e si sora ei mai mare. Primul episod al filmului pare si cel mai reusit. Prin spatiile libere ale conacului familiei Tallis, aparatul de filmat si personajele nu se deranjeaza reciproc; exista chiar o complicitate intuita, iar gestul fatal pare presimtit de ambele parti, desi viziunea sa exacta o are doar aparatul de filmat, care inregistreaza ambele unghiuri. Al doilea episod, razboiul, e cel mai spectaculos, dar el produce si prima zona de ruptura a filmului. Dezolarea inghetata de pe figura lui James McAvoy la vederea taberei alor sai, plina de raniti, de soldati care cinta, de mizerie, de praf si de pulberea unui mic apocalips (acum sau oricind), nu se rasfringe si asupra spectatorului care constata ca filmul deja incepe sa treneze si ca, desi aratos in fiecare cadru, nu impresioneaza. De aici incolo, ochiurile incep sa se desire pe masura ce anii trec. Pina cind, mai spre zilele noastre, aparitia Vanessei Redgrave, in rolul copilei de 13 ani de odinioara, ajunsa scriitor tocmai din dorinta de a le oferi surorii ei si iubitului acesteia momentele de fericire pe care nu le-au avut, are aerul ca e un omagiu adus actritei britanice. Si ca e si un fel de glumita, pentru ca in rolul jurnalistului TV care o intervieveaza apare cineastul Anthony Minghella.
E ciudat cum viata unui om poate deveni intr-un film o succesiune de momente disparate in timp, in care eroul/eroina e interpretat(a) mereu de altcineva, de parca o viata ar fi un montaj zgrunturos al mai multor vieti lipsite de legatura (nici macar una de cauzalitate).