Autoarea primei scrisori acorda intregului guvern Tariceanu II o nota comuna, 3 (trei), cu doua exceptii: ministrul Justitiei de atunci, Tudor Chiuariu, si ministrul de Externe, Adrian Cioroianu. Cei doi erau cadorisiti cu cite un 1 (unu!). Presedintele Romaniei primea, in schimb, un 10 cu aplauze, „o nota meritata… sub avalansa de ostilitati, pe toate fronturile si de la toti neavenitii”, cum precizeaza, inflacarata, autoarea.
Urmatoarea scrisoare, mai lunga si mai metodica, insira ministrii guvernului, iar autorul ei le acorda note intre 6 si 8, adaugind la fiecare nota si o explicatie. Premierul avea si el parte de un 8, iar presedintele Romaniei incasa aici un 4, fiind considerat „presedinte al PD si adversar al celorlalte partide”, cel caruia premierul Tariceanu i-a rezistat cu succes, „pretul succesului” fiind insa, cum spune cu tandrete autorul, „incaruntirea prematura a sa si, poate, si o anumita irascibilitate”.
Evident, ambele scrisori sint infocate si ambele sint sincere. Mai mult, opiniile prezentate in ele sint – sau par – la fel de bine argumentate precum cele ale analistilor consacrati de televiziunile tarii, ba, poate, chiar si mai bine. Ambele sint extrem de diferite si, concomitent, extrem de relevante pentru realitatea romaneasca de azi. Ba chiar, banuiesc, dintotdeauna… ma rog, de cind avem o viata politica asa-zis moderna. Ambele exprima foarte clar idei propagate prin toate mass media autohtone. Intre ele ar trebui sa se gaseasca pe undeva si adevarul sau, in caz ca asta e un cuvint prea greu, dreapta masura a lucrurilor.
Nu pot sa-l consider in nici un caz pe Traian Basescu un presedinte de nota 10. Nici de 4. In nici un caz nu pot vedea in guvernul Tariceanu unul de nota 8, dar nici de 3. Se inflameaza romanii repede de la politica, dar nu trebuie sa-i luam in serios pina la capat.
Dar atunci ce facem? Ce fac aceia care nu cauta opinii sau confirmarea propriilor simpatii si antipatii, ci evaluari obiective? Cei care vor pur si simplu sa se informeze, sa stie si nu sa creada?
Solutia aproape perfecta e tot una veche si verificata: sa citim carti. Nu ziare si reviste, ci carti bune. Iar pentru politica autohtona, oricit de cliseizata ar fi recomandarea, nu pot sa trimit decit la Caragiale. Iar Caragiale. Iata, intr-unul din Momentele lui din 1900, intitulat „Atmosfera incarcata”, naratorul, la fel de iubitor de stiri ca si noi, asteapta gazetele. In fine, cind acestea apar, ia doua, „una guvernamentala si una opozanta. Sint”, zice el, „om care iubesc adevarul si fiindca-l iubesc, stiu sa-l caut… Gazeta opozitiei zice:
«… la aceasta intrunire a noastra alergasera vreo 6000 de cetateni, tot ce are Capitala mai distins ca profesii libere, comercianti, proprietari s.cl… »
Gazeta guvernului zice:
«… la aceasta intrunire a lor abia se putusera aduna in sila vreo 300 de destrabalati, derbedei, haimanale… »
Atunci, zic eu, au fost la acea intrunire vreo 3000 si ceva de oameni, fel de fel, si mai asa, si mai asa”.
Cam asa stau lucrurile si cu adevarurile politice de azi: sint si mai asa, si mai asa. Sigur e doar ca o carte buna e mai lamuritoare decit sapte-opt sute de ore de talk-show. Iar pentru politica romaneasca, asa cum ziceam, Caragiale e in continuare lectura obligatorie.
Va dati seama ce note ar fi dat el guvernului si presedintelui? Si mai asa, si mai asa…