de cind n-ati mai (re)citit, oare,
sau vizionat pe pinza ori
pe sticla, piesa-n care nori
funesti apasa Danemarca?...
Oricum, de n-ati uitat remarca
lui Hamlet, cum ca ce-a ramas
in cuhnie, de la parastas,
a fost mincat, dupa vreo luna,
la nunta dintre maica-i buna
si fratricidul unchi al sau,
curvar destoinic si mincau, –
veti regasi aceeasi scena,
insa pe dos, dar tot obscena,-n
secventa fara mire, nas,
mireasa,-n care cei ramasi
in viata si in libertate,
mai tinerei sau in etate,
mai singuratici sau perechi,
se-nfrupta zdravan la priveghi
cu ce urmau sa se infrupte
spre finea nuntii intrerupte
de nedoritul incident, –
nu, insa, fara precedent,
caci uite-asa un vraf s-ar stringe
de cununii scaldate-n singe,
fara sa intre,-n acest vraf,
si singele de pe cearsaf,
de-o masla tot mai mohorita,
care, la rindu-i, intarita.