Te aștepți să găsești în aceste scrieri ale lui Leonard Cohen ardoare, pasiune, neliniște. Și asta din simplul motiv că fiul lui, Adam Cohen, te avertizează în prefață că: „Scrisul era motivul pentru care exista. Era focul de care se îngrijea, flacăra cea mai însemnată pe care o alimenta. Ea nu s-a stins niciodată“. Poemele degajă mai degrabă liniște și acceptare, sarcasm și ironie. Și multă înțelepciune.
Importanța acestui volum nu constă în faptul că adună așa-zis ultimele poezii, desene (autoportrete) și schițe ale lui Leonard Cohen. Nu sunt ultimele poezii scrise, de vreme ce numeroase sunt datate 1980, 1985, 2003, 2012 și așa mai departe. Volumul însă poate fi neîndoios considerat un manifest postum, care completează și închide (sau poate nu?) un parcurs literar căruia puțin îi lipsește să devină canonic. Flacăra este așadar conștient și asumat „ultimul prinos“ al unui autor care s-a considerat înainte de orice poet, privind această vocație ca pe „o misiune de la D-zeu“ (chiar așa: mission from G-d, în original), scrisul fiind chemarea sa cea mai autentică. Și singura consolare.
În cazul lui Leonard Cohen, putem afirma fără dubii că cea care îi aduce notorietatea mai întâi este cariera literară: Let Us Compare Mythologies (1956), The Spice-Box of Earth (1961), The Favorite Game (1963) și Flowers for Hitler (1964). Abia în 1967 a lansat primul album de muzică, Songs of Leonard Cohen.
Textele reunite în acest ultim volum au fost alese și chiar ordonate de Cohen înainte de a muri în noiembrie 2016, la vârsta de 82 de ani. Iar pentru el chiar a reprezentat o ambiție deosebită această culegere, căci în ultimele luni de viață a avut o unică rațiune de a exista: să definitiveze acest proiect. Reiterând mărturia lui Adam, managerul lui Leonard Cohen, Robert Kory, declara că flacăra și felul în care cultura noastră îi amenință stingerea au fost preocuparea sa centrală.
Poetul are mereu ceva de spus sau de mărturisit
Cohen rămâne și în aceste pagini un artist atent la scena lumii, dezgustat de transformarea culturii pop în simplă afacere muzicală, lipsită de conținut (Kanye West nu e Picasso): „Kanye West nu e Picasso/ Eu sunt Picasso (…) Eu sunt Dylan-ul oricărui domeniu/ Eu sunt Kanye West-ul lui Kanye West/ Kanye West-ul Marii pseudomutații a gargaroculturii“ (bullshit culture, în orig.). Versurile de mai sus aparțin unui poem scris ca reacție la comentariile rapperului american Kanye West făcute în 2015 la Oxford, care se confesa public afirmând că, dacă nu s-ar fi dedicat muzicii, ar fi ajuns un al doilea Picasso sau chiar mai mult.
Discursul de recepție de la decernarea Premiului Principe de Asturia, în 2011, completează imaginea pe care Leonard Cohen o propunea despre sine ca poet. Paradoxal, ideea unui premiu pentru poezie i-a indus un sentiment relativ ambiguu, nu departe de cel al imposturii: „Mă simt așadar ca un fel de șarlatan acceptând un premiu pentru o activitate pe care nu o stăpânesc câtuși de puțin“. E cel puțin ciudat, din partea unui om care era în mod autentic modest, afirmând că poezia vine dintr-un spațiu pe care „nimeni nu-l stăpânește și nimeni nu-l poate cuceri“.
De asemenea, a subliniat o dată în plus afinitatea și atașamentul pentru poezia lui Federico García Lorca, cea care l-a ajutat să-și găsească o voce, să se definească, mai mult chiar – să își definească un eu, „un eu care se luptă pentru propria sa existență“. Influența lui García Lorca asupra poeziei lui Cohen poate fi observată și în Take This Waltz (1986, 1988), o versiune elegantă – îmbogățită cu noi imagini și elemente suprarealiste – a poemului Pequeño vals vienés, din volumul Poeta en Nueva York. Cohen mărturisea că viziunea transcendentală a lui Lorca l-a învățat că poezia poate fi atât profundă și pură, cât și populară.
Călugărul zen din toate poemele
O mare parte din poeme sunt pline de remușcări și de recunoașteri ale unor eșecuri. Ele constituie un discurs final și eliberator, impregnat de intimități revelatoare, parcă negândite niciodată spre a fi publicate. Lectura acestui volum este o experiență nu doar estetică. Poate fi chiar dureroasă, căci găsim aici exprimată „marea și inevitabila înfrângere care ne așteaptă pe toți“, despre care trebuie Leonard Cohen reușește să ne vorbească „după cele mai stricte norme ale demnității și frumuseții“.
Prin intermediul poeziei, Leonard Cohen s-a luptat cu prea multă onestitate cu suferința și durerea, vorbind (cântând?) mereu despre efemeritatea vieții și iubirii – nu numai în ultimii ani, după cum bine ilustrează selecția din Carnete –, alături de care aș menționa poemele: Urmărind documentare despre natură, Ceea ce fac („Nu că mi-ar plăcea/ să trăiesc în hoteluri/ într-o țară ca India/ și să scriu despre D-zeu/ și să alerg după femei/ Dar asta pare să fie/ ceea ce fac“), Cântare străveche, Mă rog pentru curaj, Lumea semiperfectă, Amin, Arată-mi unde, Bezna, Dement să te iubesc, Te-am iubit vreodată, Mai beznă vrei, în timp ce Cariera mea reprezintă rezumatul complet și succint: „Atât de puțin/ de spus/ Atât de urgent“.
Ca un posibil reproș la adresa editorului, aș afirma că textele de față meritau reunite între copertele unei ediții bilingve. Nu pentru că Leonard Cohen ar fi intraductibil, ci pentru că opțiunile traducătorului sunt uneori discutabile, as usual. Mai ales că numeroase versuri reunite în acest volum au dat naștere ultimelor albume, Old Ideas (2012), Popular Problems (2014), You Want It Darker (2016) și Thanks for the Dance (2019), fiind deci foarte cunoscute. Pe cel din urmă album se regăsește și Listen to the hummingbird (Ascultă colibriul): „Ascultă mintea Domnului/ Ce e, dar se abține“. Aici, Cohen – călugăr zen încă din 1996, cunoscut sub numele Jikan (Cel tăcut) și asociat riguroasei mișcări Rinzai Zen – face referire la Dumnezeu foarte specific: „Listen to the mind of God which doesn’t need to be“. Traducerea nu este necesar incorectă, dar perspectiva este prea atenuată, disipată. Insist: vocea din poemele lui Cohen este una foarte profundă și aparte. De altfel, albumul preferat al lui Cohen, Various Positions, din 1984, reflectă o zicere zen: „A Zen man has no attachments“. Spiritualitatea lui Cohen poate contraria, prin sincretismul ei, dar ea face ca să nu existe ruptură între muzică și scris, traducând tradiția iudaică a unității inseparabile dintre Legea scrisă și Legea orală. De asemenea, Frumoșii învinși (ed. rom. Polirom, 2003) exploatează ideea conform căreia spiritul hrănește corpul, iar carnalul hrănește zenul spiritual.
Leonard Cohen, Flacăra, traducere de Florin Bican, prefață de Adam Cohen, ediție de Robert Faggen și Alexandra Pleshoyano, Polirom, 2019