Pentru unii întâmplările sunt de fapt întâmplări cu cuvinte. Și ele se pot povesti, deși nu se întâmplă de fapt nimic.
Pe tabela electronică scrie că trenul ajunge la 11.00, ești pe peron la 11.00, dar nu se vede nici trenul și nici altcineva așteptând. E clar că ar trebui să ai un moment de veselie. În primul rând, asta înseamnă că ai încă încredere în mersul trenurilor, fie ele și din Occident. În al doilea rând, asta înseamnă că ai încă puterea de a face încurcături banale, fără de care nu există descoperiri. La informații am dat de cineva care nu vorbea grozav engleză și care mi-a explicat situația, spunându-mi îndatoritor următoarele cuvinte, la care tot reflectez de aproape o lună: „trenul dvs. a fost anihilat“. Cuvântul „anihilat“ este pentru mine principalul lucru care s-a întâmplat în această călătorie. Am plecat de la informații copleșit, dar îmbogățit vizual cu tot felul de scenarii apocaliptice în care pe rând toate lucrurile la care țin erau vaporizate, începând cu frigiderul. Sau poate trebuia să mi-l închipui de fapt repezindu-se la mine, de la mare distanță, trimis din trecut cu mașina timpului să mă înghită (mă refer la tren, nu la frigider), o amenințare prevenită din fericire de șimendiferul flamand? Și cum anume l-au anihilat? L-au micșorat cu o lanternă magică și l-au lipit sub o bucățică de bandă adezivă? L-au tras pe o linie secundară care ducea în adâncul unei mine părăsite, ca pe trenul de noapte cu miros de trandafiri, parcă dintr-o nuvelă a lui Ioan Groșan? Eram în orice caz aproape sigur că n-a avut loc nici o luptă. Trenul nu s-a împotrivit; se simțea cu siguranță vinovat, sau doar obosit, „foarte“ obosit.
Cel mai probabil însă, vina era a mea – iar vina asta ține de grabă și de încetineală. Căci marele nostru dușman existențial, cel care ne consumă resursele cognitive rulând mereu în fundal, este întrebarea: dacă trenul pleacă la ora cutare, eu la ce oră ar trebui să plec din casă? Asta e întrebarea, și nu alta. Pentru că dacă răspunzi corect, ai aflat și ce înseamnă să trăiești ca și cum ai avea tot timpul din lume, și ce înseamnă să trăiești ca și cum timpul se termină mâine. Amândouă extremele sunt evident falimentare. Prima presupune dizolvarea oricărui proiect cât de cât ambițios într-o paranghelie a amânărilor. A doua presupune un hedonism cu sufletul la gură, care nici măcar nu mai lucrează cu plăcerea, ci doar cu ambalajul ei. Așa-numita cale de mijloc are dintotdeauna un luciu banal, de parcă a avea oarecari rețineri înseamnă automat a fi căldicel. Ce-i de făcut?
Dar nu s-ar putea să le avem pe toate? Am citit prin 1988 cred în cartea mea preferată de geometrie, scrisă de matematicianul Viorel Gh. Vodă, ceva ce țin minte și acum: de ce să tot zicem că geometria e știința de a raționa corect pe figuri greșite? De ce oare n-am raționa corect pe figuri corecte? Adică, în cazul nostru, să înțelegem de ce ne atât de greu să ajungem prea devreme sau prea târziu la aeroport sau la gară: pentru că o să începem să ne facem nenumărate reproșuri existențiale nelalocul lor. Dacă ajungi să ai timp de pierdut în gară, o să te pui la zid ca risipitor și o să-ți spui că iată, te confrunți cu încă un semn că numai tu ești sursa ratărilor tale, nu alții, cum mereu ți-e mai la îndemână să crezi. Dacă ajungi în ultima clipă, o să te pui la zid ca panicard, pentru că ți-a fost atât de teamă că pierzi trenul ăla de parcă îți pierdeai viața – disproporția frecventă între adrenalina noastră și motivele ei.
(Trebuie să adaug și o notă – „șimendifer“ era termenul folosit de turci pentru căile ferate la începutul secolului 20, când se importau franțuzisme. Cum dicționarul cu care am învățat turca în primul an acolo data exact de atunci, am ajuns să folosesc de câteva ori cuvântul în Istanbul la începutul secolului 21. Era cât pe-aci să fiu anihilat.)