La finalul articolului de săptămâna trecută am făcut o constatare – nu cred că inedită – de care am rămas eu însumi surprins. Cel mai celebru concert dat de Pink Floyd a fost la Pompeii, 1972, fără nici un plătitor de bilet.
Cel mai vizionat – la Veneția, în 15 iulie 1989, urmărit de circa 100 de milioane de spectatori, grație transmisiei televizate via satelit în toată lumea. Ambele cu intrarea gratuită! Contextul în care municipalitatea melancolicei localități a supervizat spectacolul seamănă binișor cu șușanelele de pe la noi, pompos numite „zilele orașului“. În fapt, Festa del Redentore, care se ține la jumătatea lunii iulie întru celebrarea terminării ciumei din 1576, este mai importantă pentru oamenii locului decât Carnavalul dinaintea Postului Mare. Acela pare destinat turiștilor snobi și altor gură-cască dispuși să azvârle sume însemnate pe nimicuri sclipicioase. A face din Sărbătoarea Mântuitorului un fel de chermeză aducătoare de profit li s-a părut multor venețieni o blasfemie. Apoi, desfășurarea unui concert rock grandios în Piața San Marco, așa cum se preconiza inițial, însemna „un asalt contra Veneției, ceva ca invazia barbarilor în oraș“, după opinia competentă a multor arhitecți. Mare scandal între consilieri. Demisiile de după tărăboi ale celor care, în frunte cu primarul, au insistat și-au obținut aprobarea spectacolului, n-au scos la iveală machiaverlâcurile comise. Au demonstrat doar funcționarea minimală a democrației, chestiune cam necunoscută pe plaiurile mioritice…
Stafful Pink Floyd a făcut tot i-a stat în putință ca să înlesnească aplanarea „ostilităților“. Problema principală se datora vibrațiilor produse de sunetul quadrafonic, al cărui volum ridicat la nivelul cerut de concertele în aer liber putea provoca dislocarea marmurei de pe monumente și surparea zidurilor aflate într-o stare avansată de degradare.
Astfel, scena a devenit plutitoare, amplasată în lagună pe niște barje legate între ele și ancorate, iar amplificatoarele s-au reglat la 60 din 100 decibeli. Vreo 150.000 de spectatori au fost acolo, pe străzi, pe clădiri, în gondole, bărci, iahturi, vaporașe, balcoane sau cățărați pe statui. În urma lor au rămas peste 300 de tone de gunoi, 500 metri cubi de sticle goale și cutii de băuturi, plus mirosul de urină de pe lângă ziduri, deoarece serviciul de salubritate n-a făcut față (nici spate!), iar amplasarea W.C.-urilor ambulante s-a dovedit un… fâs! Una peste alta, totuși, cum au consemnat diverse declarații, toată lumea s-a distrat. Mai puțin, desigur, locatarii afectați de invazie.
Am beneficiat și eu de spectacol mulțumită transmisiunii televizate a „fraților“ de peste Dunăre. Nici azi nu pot să uit cum, invitat să privim împreună, prietenul Mitică, tăbăcar în vremea aia (azi geamgiu de lux în Italia), era șocat și enervat că la bulgari se poate vedea „balșaia grupa Pinca Floida“ (așa pronunțase crainicul, anunțând festinul). Pe tiz îl amuzau și figurile tâmpe ale câtorva spectatori, la fel de comprehensivi față de eveniment precum vițelul la poarta nouă. În acea toamnă am obținut o casetă video trasă direct din satelit de cine avea acces la asemenea mijloace și am păstrat-o ca pe-o relicvă de preț până am găsit un DVD, neoficial manufacturat.
Apariția recentă completează un gol, dar nu stinge așteptările sectei pinkfloydienilor camu(m)flați. Concret: sunetul vine doar stereo, iar imaginea 4:3, cu multe cadre suprapuse, nu foarte bine alese. Este curățată corect de „puricii“ tipici filmării TV, însă lipsită de frumusețea restaurării vivide. Hilar amănuntul că bateristul Nick Mason intră în prim-plan de mai puține ori decât trioul vocal feminin de background. Lista pieselor nu diferă esențial de a precedentului Delicate Sound of Thunder. Neajunsurile să explice târzia editare?
E drept, literele genericului sunt colorate roz! Și artificiile din final generoase. Greu de ratat așa ceva!