Cum se vede, scriitorii se apuca de scris blog, trecind, cu arme si bagaje, in tabara „jurnalismului online”, evident, cu un ambit superior, caracteristic profesiei. In aceste conditii, incep sa cred ca timpul e copt ca sa trecem la preistoria problemei. Si, cum Dostoievski este tatal nostru, al tuturor, se cade sa incepem de la el si de la Jurnalul de scriitor publicat de acesta intre 1873 si 1881 la Petersburg. Din cauza conditiilor meteorologice, jurnalul sau n-a putut aparea pe Internet si a trebuit sa-si gaseasca mediul intr-un ziar local, pe care prestigiul scriitorului l-a ridicat la o cota fenomenala, mult peste ceea ce sperase proprietarul, un oarecare print Mescerski.
In saptaminalul „Grajdanin” („Cetateanul”), Dostoievski si-a publicat, la inceput in fiecare numar, apoi intr-un supliment editat separat, impresii despre viata ruseasca. Evenimentele comentate de el sint cind uriase (razboiul cu turcii, aparitia Annei Karenina, o comemorare a lui Puskin), cind foarte marunte (o calatorie cu trenul, o plimbare prin oras, limbajul obscen al muncitorilor in constructii din Petersburg), dar niciodata nesemnificative. Un proces legat de maltratarea unui copil de catre tatal sau devine ocazia pentru analiza sufletului rusesc, a bunei-cuviinte populare, a ideii nationale, in ultima instanta. Un bal de Craciun prilejuieste revelatii despre caracterul copiilor, neformat inca, dar tradind deja semnele viciilor viitoare: „Dezinvoltura celor mai mari avea si ceva impertinent. Se intelege, cei mai dezinvolti si mai veseli erau cei care in viitor vor ingrosa rindurile mediocritatilor lipsite de talent, dar asta-i de-acum o regula generala: mediocritatea este totdeauna dezinvolta, atit la copii, cit si la parinti”.
In Jurnal, Dostoievski pozeaza in scriitor balzacian, in creator de realitati, in concurent al starii civile: „Imi place, plimbindu-ma pe strazi, sa ma uit cu atentie la unii trecatori absolut necunoscuti, sa le studiez chipurile si sa incerc sa ghicesc cine sint, cum traiesc, cu ce se ocupa si ce-i intereseaza indeosebi in aceasta clipa”. Pornind de la un simplu gest vazut pe strada – un baietel agatindu-se cu bratul de gitul unui barbat –, el isi imagineaza o istorie intreaga: cei doi sint tata si fiu, mama absenta fiind decedata recent, si anume de oftica. Ei se intorc dintr-o vizita duminicala la o ruda de-a mamei, casatorita cu un subofiter din mahalaua Viborg. Discutia, isi imagineaza romancierul, a fost stinjenitoare, cu mari pauze de liniste, cu glume penibile din partea subofiterului si o intrerupere oportuna din partea baietelului, care, intimidat, a vrut la baie. O mica demonstratie de forta, o incordare a muschilor epici, dovada ca scriitorul sta la pinda.
Las la o parte politica „panslavista”, adesea revoltatoare prin reactionarismul ei, a gazetariei lui Dostoievski, pentru a sublinia multimea faptelor marunte din acest blog avant la lettre. Autorul nu se simte mereu o „constiinta”, chiar daca adesea face apel la sentimentele nationale. Abia atunci cind isi asuma fascinantele idiosincrazii, apar prozele sale hranite din materia Jurnalului: Bobul, Sfioasa, Visul unui om ridicol. De la statutul de zgura a creativitatii, jurnalul se transforma, pe nesimtite, in creatie. Probabil ca acesta e drumul. Oare ce zic scriitorii?