„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Revoluția din 1989. Învinși și învingători, coordonat de Anneli Ute Gabanyi, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Șandru, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Atmosfera din capitală
Teama de lunetiști cu siguranță i-a ținut pe bucureșteni în casă la căderea nopții; am devenit extrem de conștient de asta chiar în seara respectivă, după ce John mi-a cerut să-l însoțesc cu mașina până la Antiaeriană, într-un cartier aflat în sudul orașului, unde urma să-i ia un interviu unei tinere al cărei soț fusese împușcat mortal în seara de 22 decembrie, în timpul protestelor anticeaușiste. Din când în când, se auzeau împușcături, în timp ce mașina condusă de cameramanul nostru înainta încet prin cei câțiva centimetri de zăpadă. La un moment dat, cauciucurile și-au pierdut aderența și am rămas blocați, un vehicul singuratic sub lumina unui singur felinar, la poalele Casei Republicii, uriașul palat, pe jumătate terminat, al lui Ceaușescu, cea mai mare clădire din Europa, învăluită în întuneric. În timp ce mai multe salve răsunau în apropiere, John s-a întors spre mine – stăteam pe bancheta din spate, lângă Wendy, producătorul nostru din Țara Galilor – și mi-a spus: „Ei bine, Dennis, ești omul de sacrificiu, te rog să ieși și să ne împingi“. Apoi a zâmbit, a coborât din mașină odată cu mine și ne-am apucat imediat să împingem mașina. Spre ușurarea noastră, roțile și-au recăpătat repede aderența, iar noi ne-am reluat locurile. Dar asta nu a fost ultima noastră piedică. Fără o hartă a străzilor, într-o beznă totală – rezultatul măsurilor de economisire a energiei ale lui Ceaușescu –, nu puteam localiza adresa văduvei, care știam că se afla în apropiere de o cazarmă. Nerăbdător să obțin indicații, am coborât geamul și am strigat o femeie care înainta cu greu prin zăpadă, cărând două pungi de plastic pline ochi. Când am rugat-o să ne ajute, a lăsat pungile să cadă și a început să strige: „Securitatea, Securitatea!“. Imediat oamenii au ieșit din case și au înconjurat mașina. Am coborât și mi-am scos pașaportul, în speranța că femeia își va da seama după accentul și fizionomia mea că nu sunt român, dar a continuat să strige, isterică: „Vă știm noi, securiștilor“ și a arătat spre Mercedesul nostru (care nu mai avea steagul Marii Britanii pe el), „știm că aveți mașini închise la culoare, cu plăcuțe de înmatriculare speciale (aveam plăcuțe cu numere bulgărești) și identități false“. Atunci i-am cerut lui Wendy, care era foarte blondă, să coboare din mașină și i-am spus calm femeii: „Uite, chiar crezi că doamna asta e de la Securitate? Nu, e de la BBC, cu toții suntem de la BBC“. În mulțime, chiar în față, era un bărbat în vârstă care urmărise cu atenție schimbul de replici. A făcut un pas înainte, a pus mâna pe brațul femeii ca să o calmeze și a spus zâmbind: „Vă cred; trebuie să înțelegeți că, în dorința de a-l vedea înlăturat pe Ceaușescu, mulți au devenit paranoici. Cum vă putem ajuta?“. Am tradus pentru echipa noastră. Mulțimea, văzând că bărbatul în vârstă avea încredere în noi, s-a împrăștiat repede. Întâmplarea făcea ca locuința văduvei să fie la doar o stradă distanță. Bărbatul în vârstă o cunoștea și a mers pe lângă mașină până am ajuns. Prezența lui a părut să o liniștească pe văduvă, care ne-a invitat înăuntru; avea un copil mic pe care îl ținea de mână. După interviu, John i-a dat discret un teanc de bancnote, apoi ne-am întors la mașină și la hotel.
Am povestit acest episod ca să dau o idee despre atmosfera care domnea în București imediat după răsturnarea lui Ceaușescu. Paranoia, neîncredere, incertitudine cu privire la viitor, un mare număr de arme de foc în circulație, unele în mâinile tinerilor inflamați de machism, care aveau prea puțin habar despre cum se folosește o pușcă sau o armă automată. Mulți dintre recruții pe care i-am văzut în timpul schimburilor de focuri cu lunetiștii au ripostat peste capetele civililor, punându-i pe aceștia în bătaia directă a focului adversarului. Consecința unor asemenea carențe în instruire a fost un număr mare de victime din cadrul aceleiași tabere în București. Pericolul pe care îl reprezentau lunetiștii mi-a apărut limpede acasă. În seara de 7 ianuarie 1990, eram pe o stradă lugubră din centrul orașului, în drum spre un prieten de familie; când am ajuns în dreptul unui stâlp de iluminat, am auzit deodată o pocnitură și apoi un șuierat dinspre un zid scund aflat în fața casei pe lângă care treceam. Pe trotuar, chiar în fața mea, se afla capul unui glonț. Când m-am aplecat să-l examinez, din întuneric s-a ivit un milițian cu o pușcă în mână care mi-a strigat să plec din zona luminată. Am lăsat glonțul și m-am dus să mă ghemuiesc lângă o mașină. După câteva minute, milițianul, care se adăpostise în spatele unei alte mașini, a înaintat târâș, a luat glonțul și mi l-a dat. Era cald încă. „Poftim“, mi-a zis, „ai fost la un pas de moarte. E un lunetist în blocul de vizavi, încercăm să-l eliminăm“. M-a întrebat ce căutam pe stradă la ora aceea și i-am explicat că mă duceam la un prieten. Mi-a cerut numele prietenului și numărul casei sale. După accentul meu, și-a dat seama că nu sunt român. Când i-am spus că sunt britanic, și-a făcut cruce și a exclamat: „Dumnezeu te-a avut în pază în seara asta!“. Din fericire, eram la doar câțiva pași de destinație. M-a însoțit până la poartă și apoi s-a retras în întuneric. Am strigat după el că îi mulțumesc.
Din cauză că lunetiștii erau peste tot în București, au apărut zvonuri despre scopurile și loialitatea lor. Fabricile de zvonuri au fost singurele instituții care, alături de Securitate, au lucrat necontenit în timpul guvernării lui Ceaușescu. Pe străzi și în presă lunetiștii erau în general numiți „teroriști“. Unii români credeau că sunt securiști, în timp ce comentatorii informați îi descriau mai exact ca elemente rebele ale USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), unitatea antiteroristă a Securității, care, până la executarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun, luptase pentru a-l readuce pe dictator la putere, dar care, după moartea acestuia, a dispărut treptat în umbră. O echipă formată din trei sau patru bărbați care a intrat prin efracție în reședința ambasadorului britanic, vizavi de studiourile Televiziunii Române de pe strada Emil Pangratti, și a instalat o mitralieră pe acoperiș se potrivea descrierii tuturor categoriilor de mai sus. Au tras mai bine de o oră înainte ca tancurile să transforme reședința într-o ruină carbonizată. Pușcașii nu au fost prinși niciodată.