Una dintre piesele care m-au fascinat de la prima ascultare, și care nu încetează să-mi ofere satisfacții aproape echivalente orgasmului creieral, este Willie The Pimp. Autor: Frank Zappa.
Habar n-am când am auzit-o întâia oară. Îmi place de parcă mi-e dedicată mie, cu toate că n-am înclinațiile, nici ocupația personajului titular. Am cunoscut însă câteva specimene pe vremea comunismului; teoretic, atunci nu existau în viața publică; practic, acționau clandestin. Unul semăna la figură cu Don Van Vliet a.k.a. Captain Beefheart, vocalistul demențial. Dacă aș fi pus amănuntul într-o proză, sigur părea invenție puerilă. Îl consemnez ca pe o curiozitate, ceea ce probabil și este.
Piesa a fost publicată pe albumul Hot Rats, în 1969. Era primul disc pe care Zappa își trecea numele, după ce dizolvase funambulesca trupă Mother of Inventions. În vara lui 1969, mai precis către sfârșitul lui iulie, când s-au ținut sesiunile de repetiții și înregistrări, puțină lume înțelegea și gusta încercările de combinare a rockului cu jazzul, fierte ulterior în oala cu poțiuni magice supranumită jazz-rock fusion. Privind retrospectiv, se poate măsura distanța dintre marii muzicieni și „marele“ public. Vrăjiți de mimozele flower-power, de chitariștii cu pantalonii largi și soioși ori de trupele care trăiesc până mor de pe urma unui one hit wonder, ascultătorii se buluceau în festivaluri cam promiscue și criminale (vezi Altamont!), se țineau ca zombii în pelerinaj după vedete de mucava, consumând cu lingurița iluzia că „au fost acolo“. La concertele lui Zappa & Mothers mergeau, de regulă, tipii categorisiți „inteligentsia“, tineri burghezi liberali pentru care profitul era un mijloc de a face lucruri bune, nu scop în sine, critici serioși, muzicieni respectabili, plus câteva duzini de „ciudați“, cum generic li se spune inadaptaților. Inadaptați din cauze ce țin și de asprimea vieții în permanentă concurență, dar și fiindcă erau strident înaintea vremii lor. Nu mă limitez aici la rockeri și jazzmeni; e destul să amintesc de un John Forbes Nash.
Albumul Hot Rats reprezintă un succes comercial pentru Zappa, dacă e raportat la restul discografiei. Altfel, inovativ ca și celelalte, are circumstanța imprimării în avangarda desantului jazz-rock, deasupra căreia s-a întins, ca norul atomic, silueta lui Miles Davis. Fără prea multe puncte comune cu perspicacele jazzman, Zappa e, neîndoielnic, de calibrul acestuia. Poate mai mare, dacă se ia în calcul faptul că ironicul mustăcios a umblat mereu pe căile puțin bătute ale muzicii contemporane, scriind partituri imposibile (pe care numai halucinantul virtuoz Steve Vai reușea să le descifreze – și să le și execute!). Doar șase compoziții au încăput pe disc, în 1969. Toate au frumusețea briliantelor șlefuite de-un evreu năstrușnic, într-un atelier clandestin de suburbie multirasial congestionată.
Peaches en Ragalia, piesă favorită a compozitorului, deschide festinul cu aplombul noutății sofisticate și, totodată, accesibile. Willie The Pimp, jazz-blues-rock încins ca patul unei femei îndrăgostite într-o noapte de vară toridă, are balansul asigurat de inspiratul dialog dintre chitara lui Frank și vioara lui Don „Sugarcane“ Harris. Son of Mr. Green Genes oferă polivalentului instrumentist Ian Underwood partitura saxofonului turmentat. Little Umbrellas ține parcă să testeze virtuozitatea basistului Max Bennett. Exemplara The Gumbo Variations merită o analiză completă și separată.
Aici Underwood năucește, Sugarcane zboară, Zappa strălucește orbitor, Bennett, la bas, și Paul Humphery, la tobe, execută un dans tribal, pentru ca finalul apoteotic să împingă la paroxism conversația armonic multietajată. În fine, It Must Be a Camel, cu Jean-Luc Ponty la vioară, sfidează percepția obișnuită și încheie maiestuos demersul novator, iconoclast.
La 50 de ani de la apariție, un set de șase CD-uri oferă amatorilor toate înregistrările de-atunci, variante și inedite: Hot Rats Sessions (Zappa Rec./ Universal Music, 2019).