Generic. Muzică din aia de parcă urmează să se dărâme cerul peste noi. Cadrul strâns pe dosul palmei unui om, ale cărei monturi arată, fără a fi nevoie de cuvinte, că a bătut într-o singură zi mai mulți cetățeni decât populația Dorohoiului.
Dacă la mano de Dios atârnă de o legendă fotbalistică drogată, protagonistul acestui film folosea un fel de mano del infierno pentru a scoate, fără vreun efort vizibil și fără grimase, ci doar prin tehnici de folosire cu taxă inversă a forței adversarului, dinții din gura personajelor terțiare, care oricum nu ar fi câștigat în urma filmului destul cât să își permit vreodată să meargă la dentist, astfel că ziua în care apăreau în oraș afișele care anunțau casting pentru carne de tun pentru noua peliculă a lui Steven Seagal era ca o sărbătoare. Venea Zâna măseluță în varianta un pic mai brutală.
Îl iubesc pe Steven Seagal pentru faptul că nu se complică și nu intră în discuții filosofice. Orice film cu el este un maraton de bătaie sănătoasă, la foc automat, cu o medie de treisprezece victime pe minut. Îi bate pe dușmani, îi bate pe ai lui, pe cameramani, femeia de serviciu, băiatul cu pizza, cam tot ce prinde în raza vizuală, astfel că eu nu stau chiar în fața televizorului, ci în lateral, deși nu văd prea bine, dar măcar evit să fiu trosnit dacă îi vine lui Steven să treacă cu karata prin ecran. Asta până în momentul în care ProTv îți aduce aminte că dorința de rating este mai fierbinte decât cea de a vedea sânge și bagă publicitate.
Tu știi care este vârsta reală a ficatului tău? Inițial am crezut că este genul de întrebare capcană precum ce bea vaca sau vânătorul împușcă trei vrăbii, câte rămân pe sârmă, dar producția părea destul de scumpă, deci se vorbea la modul serios. Măi, să fiu al naibii, dacă răspund că vârsta ficatului meu este egală cu a mea, fiindcă na, ne-am născut în același moment, cu siguranță îmi vor spune că sunt un prost și un ignorant și nu am înțeles nimic din pericolele care îl pândesc zilnic pe sărman, precum alcoolul, stresul și alimentația nesănătoasă. Pentru a le face jocul, a trebuit să accept ideea că am un organ mult mai în vârstă decât mine.
Cu alte cuvinte, undeva în 1968, mama a născut un ficățel. I-a pus căciulă, să nu răcească, apoi l-a lăsat afară la joacă. Timp de zece ani a tot dat ture în jurul blocului, oprindu-se din când în când sub balcon și întrebând: tanti mama lui Bobiiii, s-a născut Bobi? Iar mama ieșea pe balcon, ușor iritată, transpirată și ciufulită: măi, dacă continui să mă strigi, când crezi că reușesc să îl fac?