La trei ani dupa succesul piesei de teatru Tatal nostru care esti in supermarket, Petre Barbu s-a reintors la roman odata cu Blazare.
Daca arca cu opt etaje a lui Cimpoesu ramine bine ancorata la tarmul romanesc, arca lui Barbu se desprinde de digul comunist si o ia la vale, purtata de apele tulburi ale Balcanilor, trece prin toata Uniunea Europeana si acosteaza tocmai la Madrid. Petre Barbu este in Blazare un scriitor melancolic, scriind un roman al amintirilor „ca niste obiecte de muzeu”, cu personaje uneori la limita ridicolului, dar simpatice, imbinind umorul cu fantasticul si absurdul.
Tache Enoiu are 41 de ani, nu are slujba, nu e casatorit, e un parazit al societatii, dar tinjeste dupa vremurile trecute si devine un aparator inversunat al Complexului Alimentara, un ultim muzeu al comunismului, al disperarii si al foamei, pindit de privatizare si invadat in timpul noptii de golanii din cartier. Tache, ajutat de un prieten din copilarie, Sebastian Obae, incearca sa faca fata asalturilor repetate ale vagabonzilor, improscindu-i cu zoaiele subterane ale orasului printr-un „furtun lung de 40 de metri, peticit si etansat la mare meserie, cu un stut care arunca jetul la aproape 15 metri”. Complexul este supus mai multor metamorfoze: vechea alimentara comunista, la usa careia altadata se faceau cozi interminabile, devine incet-incet, in capitalism, locul de impartire a ajutoarelor de la Uniune, iar apoi un supermarket al unor afaceristi dubiosi.
Un roman ce aminteste poate de filmul Good Bye Lenin!
Complexul este pentru „pompierul” Tache in primul rind un loc al amintirilor: primele prietenii sint legate la cozile la portocale, lamiie, carne de porc sau peste, in vremea in care locuitorii blocului din spatele Complexului erau invidiati de tot cartierul; jocurile copilariei aveau ca teatru de actiune tot zona Alimentarei s.a. De aici si inversunarea cu care Tache Enoiu isi apara Complexul, o inversunare citeodata comica, dar, de cele mai multe ori, tragica. Complexul reprezinta atit memoria lui Tache, cit mai ales revolta sa, o revolta aproape sadica, indreptata mai mult spre el insusi, o incapatinare de a pastra niste amintiri dureroase. Aceasta este forma originala de protest aleasa de personajul lui Petre Barbu: „As fi putut sa fug de-acasa a… th, sa ma fac chelner, sa ajung profesor de germana, poftim!, sa intru traducator la o editura sau translator la o societate de comert exterior. Ce tare as fi fost! Sau sa ma fac disident, sa scriu proteste la Europa Libera, sa bag manifeste impotriva lui Ceausescu in cutiile postale din cartier, asa cum a vrut sa faca Sebastian cind a aflat de revolta muncitorilor de la Brasov, in noiembrie ’87, dar l-a apucat o criza de rinichi si, pina a eliminat piatra, protestul a fost inabusit, cacat! Toate aceste proiecte mi s-au parut niste scheme existentiale sinistre. O singura perspectiva mi s-a deschis atunci: Complexul”. Chiar si dupa caderea comunismului si moartea lui Ceausescu, cu toate posibilitatile de imbogatire peste noapte, pe care le creeaza de multe ori dezordinea, Tache Enoiu ramine nemiscat „din fata minunatei perspective, Complexul”. Dupa o incercare esuata de a-si face un rost in viata la o firma de distributie a detergentilor, Tache se intoarce la fereastra sa care da inspre Complexul cu Alimentara. Din cind in cind coboara in strada, pentru o plimbare in jurul Complexului, iar aceasta plimbare seamana cu o alunecare in trecut. Tache reuseste sa traverseze, asemenea unui initiat, „podul de aer” ce leaga trecutul de prezent. Pe pod au acces doar cei care au suferit si care si-au pastrat amintirile vii.
Atunci cind Complexul este amenintat de afaceristii rusi, care vor sa investeasca in el si sa-si spele banii din afacerile murdare, Tache izbucneste in plins. Complexul nu este numai trecutul, ci devine si viitorul sau: „Am plins pentru ca pierdeam ceva ce de-abia atunci descoperisem: viitorul meu”. La un moment dat, Complexul incepe sa se miste, tras parca de o funie invizibila, traverseaza spatiul mioritic, lasind in urma sa loc de autostrada. Uneori inainteaza elegant, ca „un vas de croaziera fericit”, alteori aluneca precum un carucior comunist in supermarketul Uniunii.
Romanul Blazare aminteste poate de filmul Good Bye Lenin!, in regia lui Wolfgang Becker.
Petre Barbu, Blazare, colectia „Ego. Proza”, Editura Polirom, 2005, 3.99 lei