Cind am terminat de scris Tatal nostru care esti in supermarket, am avut ciudata senzatie ca nu spusesem totul despre Complexul Alimentar, locul in care se miscau personajele. Eram constrins de conventiile dramaturgiei. Mai mult, traiam cu frustrarea ca nu spusesem povestea pina la capat. Asa incit, dupa „succesul” piesei, care a luat premiul de dramaturgie UNITER, dar care nu a fost bagata in seama de nici un teatru sau de vreun regizor (asta se numeste succes al unui text de dramaturgie?), am preluat Complexul Alimentar si am construit o poveste noua, cu alte personaje, dar cu o miza asemanatoare: despartirea de comunism. Romanul mi-a permis sa intorc Complexul ca pe un Cub Rubin si sa-l imping dezinvolt in tranzitia isterica a Romaniei.
Romanul Blazare pare a fi mai mult decit o cronica de familie. Este poate o cronica a unei morti anuntate, moartea ultimelor amintiri despre perioada comunista?
As spune mai degraba ca e vorba de moartea unor insemne comuniste pentru ca amintirile despre aceasta perioada nu se vor pierde. Fantomele trecutului continua sa ne bintuie (la televizor, in Parlament), desi se construiesc mall-uri si supermarketuri, pe strazi circula Jeep-uri si limuzine, cazinourile si bancile au ajuns si in periferiile oraselor. Capitalismul a invins! Ei bine, capitalismul asta imi pute a comunism… Cred ca putoarea asta va persista multe generatii de-acum inainte, in ciuda faptului ca Romania a intrat cu acte in regula in „structurile euro-atlantice”. (Uitati-va cu atentie la tinerii politicieni de azi care nu se deosebesc cu nimic de belferii de prim-secretari de partid sau la managerii de companii care se comporta la fel ca activistii de pe vremuri).
In Blazare m-a interesat nu neaparat cum mor insemnele comuniste (un Complex Alimentar care risca sa fie transformat in hypermarket), ci modul in care oamenii reactioneaza la aceste schimbari. Cronica de familie a fost doar un pretext pentru a patrunde in forfota nevrotica a personajelor.
Blazare a fost comparat, la fel ca si romanul lui Cimpoesu, Simion liftnicul, cu o arca. Este aceasta comparatie una specifica romanului de tranzitie, postdecembrist?
Alaturarea cu Simion liftnicul ma onoreaza… Da, poate fi o reteta a romanului de tranzitie: iei citeva personaje si le urci pe o arca. Depinde insa incotro duci personajele si ce tensiuni reusesti sa creezi, pentru ca drumul (povestea) sa nu-i plictiseasca pe cititori. Doua lucruri am urmarit cind am scris romanul: sa creez imagini cinematografice si personajelor mele sa li se intimple ceva in fiecare pagina, sa traiasca fara odihna.