Kim Leine este un scriitor nordic ale cărui cărți, similare personalității lui atipice, ies din tiparele banalității. Cu o poveste de viață complexă, cu episoade trăite în Norvegia, Groenlanda sau Danemarca, meserii și afinități religioase schimbate constant, și-a găsit locul în cele din urmă în Danemarca și a început să-și dedice din ce în ce mai mult timp scrisului. Profeții din Fiordul Veșniciei, singura sa carte tradusă în română, publicată la Editura Polirom în 2015, spune o poveste asemănătoare cu a sa, în care ficțiunea intervine atunci când personajul principal face prima mișcare.
„Evadarea din cercul perfect a fost, pentru mine, luarea deciziei de a deveni scriitor și de a debuta ca romancier, atunci când am împlinit 45 de ani“, spuneați. De ce ați luat această decizie? Cum ați știut că atunci era momentul potrivit pentru debut?
Mereu mi-am dorit să fiu scriitor. Îmi amintesc că, atunci când aveam 17 ani, îmi doream să sparg toate barierele, să trec de toate limitele și m-am trezit într-o bună zi conștientizând că sunt un Martor al lui Iehova, într-un sătuc religios din mijlocul Norvegiei. M-am gândit în acel moment că evadarea cea mai bună a mea ar fi aceasta – să devin scriitor, pentru că eram un tânăr care citea foarte multă literatură, clasică în special; așa că mi-am dorit să fac parte din asta. Literatura era încă de atunci pentru mine eliberarea perfectă.
„În literatură poți comunica cu oamenii și după moarte“
Spuneți că citeați foarte mult la 17 ani. Cum v-ați apropiat de literatură?
Exista, pe atunci, în sătucul meu din Norvegia, o bibliotecă. Niciodată însă nu am cunoscut pe cineva care citea acolo; nu aveam nici o persoană în anturajul meu care să aibă vreo legătură cu literatura. Pe mine asta mă fascina și atunci am crezut că apropierea de literatură e modalitatea prin care aș putea dobândi și niște prieteni rezonabili, mai potriviți pentru mine. Ceilalți oameni mi se păreau nebuni, așa că scriitorii clasici precum Lev Tolstoi sau Gustave Flaubert mi se păreau compania ideală. Erau, e drept, morți de sute de ani, dar pentru mine nu conta. În literatură poți comunica cu oamenii și după moarte.
Ați descoperit atunci vreun scriitor pe care l-ați transformat într-un ideal a ceea ce v-ar fi plăcut să deveniți?
Nu chiar, pentru că ce făceam eu nu era o căutarea a unui model, ci exprimarea unei dorințe arzătoare de apartenență. Îmi doream să fac parte dintr-un club, dintr-o comunitate potrivită mie. Și, totodată, îmi doream să particip la comunicarea mesajelor transmise către cititori.
Înainte de Kalak, ați scris trei cărți care nu au fost niciodată publicate și despre care spuneați că sperați că nici nu vor vedea vreodată lumina tiparului. Din ce cauză doriți să le păstrați departe de public?
Pentru că nu erau cărți destul de bune, nu erau scrieri mature. Nu aveam, pe atunci, nici o idee despre cum se scrie un roman. Încercam constant să copiez scriitorii clasici și nu am ajuns nicăieri făcând asta. Scriam pentru că îmi doream foarte mult să devin scriitor sau pentru că voiam neapărat să scriu literatură, iar asta nu este destul. Trebuie să vrei să scrii dintr-o necesitate interioară. Nu am găsit acea necesitate până când nu am început să-mi scriu romanul de debut, care e un roman autobiografic, Kalak.
Dar cum ați știut că este, în sfârșit, o carte bună, care merită publicată?
Am putut simți asta. Am observat-o singur, limpede, urmărindu-mi stilul de a scrie – care nu existase până atunci. M-am simțit încântat și fericit, căci în sfârșit am reușit să vorbesc despre ceva atât de sincer și să-mi găsesc drumul ca scriitor.
Cât de mult a influențat Kalak, romanul dumneavoastră autobiografic, Profeții din Fiordul Veșniciei? Sau, mai bine spus, cum a influențat personalitatea dumneavoastră personajele principale din carte?
Credeam că celelalte romane ale mele nu se leagă în nici un fel de biografia mea. După ce l-am scris pe cel de debut însă mi-am dat seama că poți vedea limpede în celelalte niște urme care duc, oricum, tot la parcursul vieții mele. Cred că așa e cu toți scriitorii – poți vedea în romanele lor, oricât de diferite ar fi ele, legături cu poveștile lor de viață. Nu le vezi întotdeauna, pentru că ei poate nu au scris romane autobiografice, din care poți ghici limpede asta. Pe mine însă mă poți prinde mai ușor decât pe ceilalți.
Ați spus într-un interviu că, după 15 ani petrecuți în Groenlanda, ați avut un moment de cădere și confuzie totală, care v-a determinat să vă mutați înapoi în Norvegia. Ați asociat acest nou început cu cel al personajului dumneavoastră, Morten Falck? Este el un soi de alter ego?
Nu, Morten Falck este doar protagonistul celei mai bine vândute cărți pe care am scris-o. Călătoria vieții lui este foarte asemănătoare cu a mea – a lui este plasată în secolul al VIII-lea, așa că este o paralelă cumva între viețile noastre. Și el, prin călătoriile pe care le face – referindu-mă strict la traseu aici – închide un cerc. Îl văd însă ca pe o persoană complet diferită de mine, nu l-aș numi un alter ego.
„Asta pățești când îl părăsești pe Dumnezeu, devii un om înjumătățit“
„Morten Falck ne reprezintă pe noi, bărbați și femei deopotrivă“, ați mai spus.
Da, asta pentru că, deși el își dorește cu multă ardoare să devină un om de știință, ajunge să devină preot. Este un om divizat; aceasta cred eu că este și dilema noastră, a bărbaților și femeilor, cea mai puternică – aceea de a fi împărțit constant între Dumnezeu și știință, între credință și rațiune. Asta pățești când îl părăsești pe Dumnezeu, devii un om înjumătățit; acesta este costul transformării într-un om modern.
Și cât de greu i-a fost personajului să se transforme în acest om modern?
Extrem de greu – l-a costat viața, însă totodată l-a și eliberat. Este, desigur, un paradox, iar acesta este și principalul mesaj al cărții mele: omul s-a născut liber și pretutindeni este în lanțuri. Se regăsește ideea și în Contractul social.
Ați accentuat acest „și“ dintre ele.
Da, pentru că este un paradox, nu o contradicție. Nu este nici o contradicție între libertatea omului și faptul că el se află în lanțuri. Da – ești liber; da – ești și înlănțuit. Este imposibil să înțelegem asta pe deplin, în final murim și tot nu ajungem s-o înțelegem.
Revenind la Morten Falck – aveți în comun cu el și interesul pentru medicină. Ați lucrat ca asistent medical; v-a influențat în vreun fel scrisul?
Da, știu câteva lucruri despre anatomie și despre corpul uman și am un soi de legătură afectivă cu acesta. Îi știu, sigur, și toate slăbiciunile; aș putea spune că există un soi de intimitate de care mă folosesc în scrisul meu, pentru că deseori utilizez detalii amănunțite ale suferinței fizice în descrierile mele. Când scrii, este important să folosești amănuntele acestea specifice și semnificative – făcând asta îmi place să cred că reușesc să transfer experiența cititului chiar către corpul cititorului. Mă folosesc de asta ca de un fel de cal troian – cititorul nu știe ce urmează niciodată, atunci când răsfoiește cărțile mele. „M-am simțit puțin rău când am citit“, ar putea spune el, dar asta ar însemna că cititul a devenit atunci o experiență nu doar mentală, ci și fizică.
Credeți, prin urmare, că prin intermediul imaginilor acestea specifice – tactile, olfactive, dinamice – ajungeți mai ușor la public?
Da, mă bazez foarte mult pe îmbogățirea experienței cititului, pe transformarea ei într-o experiență fizică. Îmi place foarte mult să fac asta, pentru că am lucrat atâta vreme în domeniul medical. Admir totodată și mulți doctori-scriitori, precum Cehov, spre exemplu. Și în cărțile lui este clară intimitatea aceasta, cuvintele scrise de el pot fi simțite.
În Profeții din fiordul veșniciei există numeroase referințe istorice. De cât de multă documentare a fost nevoie pentru scrierea romanului?
De foarte multă – mai ales în ceea ce privește spațiul și arhitectura: zona, străzile, clădirile, felul în care ele erau construite, ce fel de îndeletniciri aveau oamenii. Spre exemplu, despre incendiul din Copenhaga din 1795 am avut cercetări foarte exacte – am investigat exact care case au ars și în ce moment, așa că acea parte din carte este reală. Există multe lucruri adevărate, când vine vorba despre amplasare în timp și spațiu, însă atunci când ne îndreptăm atenția către personaje și acțiunile lor, acolo mi-am folosit imaginația.
„Ficțiunea în cărțile mele începe atunci când oamenii încep să se miște“
Când se oprește realitatea și când începe ficțiunea și cum le echilibrați?
Ficțiunea în cărțile mele începe atunci când oamenii încep să se miște. Dar ei acționează în niște cadre spațiale și temporare corecte, din punct de vedere istoric. Este destul de greu să înveți cum să balansezi ficțiunea cu adevărul istoric, cred că ia mult timp și multă practică și multe conversații cu editorul. Eu, spre exemplu, în urma consultărilor cu el, am scos câteva părți, am adăugat altele pe alocuri.
Rescrieți mult?
Da. Kalak și Profeții din Fiordul Veșniciei au fost cărți cu 150 de pagini mai mari fiecare. Când scrii un roman e ca și cum ai construi un orășel într-un joc video – construiești căsuțe pe care în scurt timp le demolezi, pentru că realizezi că nu-ți sunt deloc de folos.
Cărțile dumneavoastră au o mulțime de referințe spirituale și religioase. Sunteți, totodată, un ateu convins și declarat, dar iubiți Biserica. Cum se înțeleg cele două?
Religia e parte din viața mea încă din copilărie. Am citit Biblia de trei ori și știu pasaje din ea pe dinafară. De fiecare dată după lectura ei m-am așezat la masa de scris și am început să scriu, așa că printre pagini puteți descoperi multe dintre ecourile sale. Fundamentul literaturii nord-vestice este, spun eu, Biblia. De ce ar trebui, așadar, să urăsc religia? Nu o urăsc, nutresc chiar o afecțiune față de ea – dar nu cred în ea și sunt chiar critic la adresa religiei, ori de câte ori am ocazia.
Care e legătura pe care o aveți cu reprezentanții Bisericii, în aceste condiții?
E interesantă – mă invită mereu la dezbateri, conferințe, discuții; am vorbit pe larg despre felul în care văd eu lucrurile în multe biserici din Danemarca. Oamenii danezi sunt masochiști și totodată foarte deschiși la orice discuție – asta e legătura mea cu Biserica, una puțin complicată, dar deschisă.
„Nici un roman politic nu cred că a fost un roman într-adevăr bun“
Au scriitorii roluri civice, datoria de a fi activi în societate și a lupta pentru îndreptarea problemelor pe care le identifică?
Da. Însă atunci când scrii un roman, nu te poți gândi la asta. Atunci ești loial necesității de a scrie povestea, ești loial personajelor și acțiunilor pe care vrei să le spui mai departe. Trebuie să fii complet apolitic și să nu te gândești la nimic.
Dar dacă te obligă romanul să ai o aplecare către politică, spre exemplu?
Nu are cum – viața e complet apolitică. Nici un roman politic nu cred că a fost un roman într-adevăr bun. Tolstoi a încercat să facă politică, dar nu a reușit. În Război și Pace a încercat să critice generalii, dar nu a reușit. A scris un eseu lung în care face asta, la final, pe care l-a separat limpede de literatură. Așa că eu cred că atunci când ești prins în romanul tău, nu poți face asta. Când faci câțiva pași și te îndepărtezi, cred că se poate – poți avea chiar o voce puternică în societate, dacă ești un scriitor popular.
Sunteți un asemenea scriitor, înapoi acasă?
Puțin, cred. Încerc să trag o linie și să mă îndepărtez de popularitate și problemele politice. Dacă vocea unui scriitor va deveni prea puternică, ea va fi confundată cu vocea romanelor sale și îl va afecta, va diminua forța mesajului cărții. Dacă totuși o faci, trebuie să fii foarte conștient de puterea vocii tale, atunci când ești un scriitor cunoscut. Poate fi foarte periculos, dacă nu ești autocritic și nu ai grijă. Cred că nu poți spune orice, avea păreri despre orice; dar îți poți folosi vocea.
Există mulți scriitori care fac asta, în țările nordice?
Da, foarte mulți. Unii chiar implică această voce activistă în cărțile lor, o amestecă cu ficțiunea, dar eu cred că asta slăbește valoare cărților lor. O operă de ficțiune ar trebui să fie o lucrare a contradicției, să se contrazică singură; nu ar trebui să spună nimic clar. Dacă spune ceva limpede la un moment dat, după 20 de pagini eu cred că ar trebui să contrazică acel lucru. Iar atunci când vorbești despre problemele societății sau despre politică nu te poți contrazice, atunci trebuie să fii precis.
„Fiecare zi îți amintește, dat fiind că ești un prozator, că ești un mare idiot. A scrie romane este ceva imposibil și totuși noi încă ne încăpățânăm să o facem“, ați spus. De ce ați numit astfel scriitorii și de ce, în ciuda celor conștientizate, continuați să scrieți proză?
Pentru că este parte din viața unui scriitor să eșueze. Scriitorii eșuează zilnic, pentru că au niște idealuri și niște lucruri pe care la începutul zilei își doresc să le ducă la îndeplinire. Seara însă realizează că nu prea au reușit și că nu au ajuns să facă 100% din toate cele pe care și le-au propus. Părerea mea e însă că atunci când vezi că ajungi să le faci pe toate, ar trebui să te și oprești din scris.
Am mers în Groenlanda și mi-am dorit să devin un localnic autentic, dar în final toți au început să-mi spună prietenește și sarcastic „kalak“. Am mers într-o zi acasă și am căutat în dicționar, unde spunea că asta înseamnă – un localnic groenlandez adevărat și am fost tare mândru. Apoi însă, după încă ceva timp, am aflat ce înseamnă în limbajul străzii – însemna idiot notoriu. Așa că pot spune și azi că sunt și am rămas un scriitor idiot.