Un norvegian, o franțuzoaică, un olandez și un german intră într-un restaurant din Veneția și norvegianul traduce pentru toți de la masă din română în italiană. Nu este începutul unui banc, ci una dintre întâmplările din viața lui Steinar Lone – până recent singurul traducător literar româno-norvegian (distins în 2009 cu Premiul Criticilor Norvegieni pentru Literatură pe anul 2008, pentru traducerea romanului Orbitor. Aripa stângă de Mircea Cărtărescu). Acum are un coleg cu care împarte piața – când unuia dintre ei nu-i place o carte, o pasează celuilalt spre traducere. Locuiește în Fredrikstad, un oraș la sud de Oslo, dar 80% din feedul lui de Facebook e în limba română, fiind mereu conectat la evenimentele politice și sociale ale țării. A cunoscut prima oară România comunistă în studenție, iar acum vine în fiecare an la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere din Iași, unde se întâlnește cu elevi, profesori, studenți de norvegiană și colegi traducători de română din alte țări. Aici ne-am și întâlnit, în Casa FILIT, unde mi-a spus în glumă că a fost la un moment dat cel mai citit traducător din Norvegia, pentru că a lucrat timp de cinci ani la catalogul IKEA.
Câte pagini sunt în dosarul de Securitate despre dumneavoastră?
Jan Willem Bos [n.r.: traducător româno-olandez] are peste 500. Am vorbit odată cu traducătorul Gerhardt Csejka, care era redactor al „Noii Literaturi“, și el are peste 3.000. „Nu pot citi toată asta.“ N-a citit. Pentru mine, numai informații nesemnificative, că am fost la ambasadă, am vorbit cu atașatul, am luat poșta, pentru că am folosit poșta ambasadei. Absolut lipsit de interes. Ceea ce este interesant e ceea ce nu este acolo. Am fost într-o călătorie la Sibiu, am luat trenul, m-am dus la ONT Carpați, adică biroul pentru turiști, nu mai erau locuri în hoteluri în oraș, am fost trimis la Ocna Sibiului, unde era o cameră cu trei paturi și eram trei bărbați. „Dar dumneavoastră sunteți străin, nu e voie.“ Și am scos carnetul de student și am spus „Dar aici scrie că plătesc la fel ca românul, sunt considerat român.“ „A, atunci e în ordine.“ Desigur că nu eram considerat român, dar am blufat și am reușit. Nu e trecut nicăieri că am stat ilegal într-o cameră o noapte cu doi români, chiar dacă asta ar fi interesant de știut, că era ilegal.
Dar ei credeau la un moment dat că sunteți agent străin?
Nu, despre Jan Willem credeau. Despre mine numai faptul că am fost în legătură cu ambasada și șoferul avea sarcina de a face rapoarte. Așa am intrat în vizorul Securității, n-am fost considerat periculos deloc. Dar Jan Willem a fost considerat agent.
Pe vremea aceea știați că șoferul vă toarnă?
Am fost primit la gară de atașat, am fost invitat la Ambasadă, am vorbit atunci cu însărcinatul de afaceri, a devenit ambasador mai târziu, și el m-a invitat să facem o plimbare în grădină și mi-a spus: „Desigur, știi unde ești, sunt microfoane și probabil cineva din personalul de aici…“ „Da, știu unde sunt“. Și ne-am lămurit. Și Mihai, care era șoferul Ambasadei, era un tip foarte cumsecade, corect. Când am aflat că el a fost, știam, nu a fost nici o surpriză. Nu era rea-voință din partea lui, aia îi era sarcina. Și erau numai nimicuri.
„Am căzut în capcanele în care cad și românii care învață franceza“
Ați spus în trecut că prima oară când ați început să studiați limba română v-a atras în primul rând din punct de vedere lingvistic. Puteți dezvolta?
Aveam atunci mai multe motive, mai ales faptul că eram curios și am vrut să știu dacă pot învăța o limbă străină, dar nu ca la liceu. Din punct de vedere lingvistic este o limbă romanică, dar cu totul diferită de celelalte, cu articolul hotărât postpus, ca și în limbile norvegiană, suedeză și daneză, de fapt, și albaneză și bulgară. Articolul hotărât și în limbile neolatine, și în limbile germanice vine din pronumele demonstrativ, care trebuie să fie pus înainte sau după cuvânt, dar în Balcani a fost la sfârșit, în bulgară, în albaneză și în română. Și formele de genitiv-dativ din latină și dezvoltările fonetice, „lingua“ care a devenit „limbă“ (în Sardinia tot „limba” se spune!). Deci din punct de vedere de filologie romanică, limba română este aparte și de aceea e una dintre cele mai importante limbi.
Ați învățat franceza mult mai târziu, după ce deja știați româna. V-a ajutat cunoașterea limbii române când învățați franceza?
Am făcut limba franceză la liceu la un nivel nu foarte înalt și apoi, după ce am învățat româna mai bine, mi-am dat seama că foarte multe cuvinte în română vin din franceză, deci am procedat invers. M-a ajutat, dar pe de altă parte am avut problemele pe care le au și românii care merg în Franța și cred că un cuvânt este din fondul comun latin. De exemplu, un filolog român la Paris vorbea despre un loc „viran“, care vine din limba turcă, dar el credea că e din fondul latin și n-a fost înțeles. La fel, am stat cu niște prieteni la Paris și era vorba de un bec stricat. „Bec“ în limba română este din franceză, dar din „bec à gaz“, dar eu am crezut că încă era la fel în franceză. Și ei nu au înțeles: „Il a cherché un bec? A, une ampoule!“. Sunt niște prieteni falși între română și franceză și faptul că am știut mai bine româna decât franceza m-a făcut să cad în capcanele în care cad și românii care învață franceza.
În momentul în care citeați Camil Petrescu ați vrut să citiți și scriitori norvegieni din anii ’30. În felul acesta voiați să vă familiarizați cu gândirea la vremea respectivă?
Ideile europene curente atunci, cultura generală, ambianța, mediul, limbajul… dacă o carte este scrisă în anii ’30, are un anumit „miros“ în limba norvegiană și dacă traduc ceva din limba română din aceeași perioadă, trebuie să aibă același miros. Nu știu dacă am reușit, nimeni dintre recenzori nu prea a comentat acest aspect. Ei au fost entuziaști și au fost recenzori care au spus: „de ce nu am auzit acest de acest scriitor?“, sau „e de necrezut că o carte din anii ’30 pare așa de modernă“, nu din punct de vedere al limbajului, ci metoda, modul de a clădi un roman.
„Mircea Cărtărescu este un exemplu că s-a putut face adevărată literatură în comunism“
Cum vedeți evoluția literaturii române de când ați intrat în contact cu ea?
Problema când am fost aici ca student era că nu știam ce să citesc și în librării găseai mai ales clasici, unii erau buni, alții nu erau. Și dacă apărea o carte nouă eu nu aveam legăturile corecte, nu știam. Și a fost o literatură sub cenzură, bineînțeles. Apoi, în anii ’90, lumea nu prea a scris. Mi se pare că după 2005, chiar după 2000, au apărut foarte multe cărți, scriitori. Și scriitori consacrați care au scris în continuare, și scriitori noi și asta e o bogăție mare. Deja prin anii ’80 unii încercau să facă ceva, dar atunci erau mai greu de găsit, mai ales pentru că nu prea vizitam România. Bineînțeles, exemplul cel mai bun este Mircea Cărtărescu, care a debutat cu poezie în ’80, cu proză înainte de ’89 cu o versiune cenzurată a Nostalgiei. El este un exemplu că s-a putut face adevărată literatură. Sunt mai mulți, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu. Am găsit în sfârșit Bibliografia generală a lui Simionescu și are niște pasaje acolo absolut fantastice și mă mir cum a putut fi publicat în comunism, parodia despre Principatul Bananiera din Amazon, „Suntem a doua cea mai săracă țară din lume, producția noastră scade în fiecare an“, deci o parodie absolut haioasă, dar probabil nu și-au dat seama cenzorii ce era acolo.
Le mai scăpau și cenzorilor, poate nu erau mereu cei mai inteligenți oameni.
Da, asta a fost problema cu foarte multă literatură, că erau pagini întregi, pagini „mochetă“ cu filosofări ca să ascundă ceva, dar și foarte plicticoase. Am primit cartea lui Mircea, Nostalgia, direct de la el, fără preaviz, el m-a descoperit pe mine, a aflat că era un norvegian care se ocupa de literatura română. Iar când am deschis cartea, reacția mea a fost: „încă un scriitor român care scrie fraze interminabile, fără alineate și fără dialoguri“. Am început s-o citesc și mi-am dat seama că „opa, știe să scrie, are ceva de spus“. Și am citit cu aviditate. De fapt, reacția asta au avut-o mai mulți care l-au citit pe Cărtărescu – în traducerea mea! –, că pare la prima vedere foarte mult text și apoi, „dar se poate scrie așa“. Este un mare scriitor, fără îndoială.
Multă vreme ați fost singurul traducător româno-norvegian. Am înțeles că între timp, de vreun an, a mai apărut unul.
Da, un tânăr care e și critic literar și care a publicat și o culegere de poezii. Îl cunoșteam de mai mulți ani de pe internet, dar nu ne întâlnisem. La un moment dat, o editură foarte mică mi-a propus, în legătură cu un festival, să redactez o traducere a lui, reacția mea fiind, „Aha, dar eu am monopol!“. [râde]. Nu, e loc pentru doi. El a tradus o carte de poezii a Svetlanei Cârstean, Gravitație, și mi-am dat seama că e cineva care știe să traducă și că știe limba destul de bine. Nu a fost foarte mult de corectat, au fost mai mult opinii personale în legătură cu selecția de cuvinte. A fost publicat și l-am întâlnit în sfârșit la acest festival unde a fost lansat volumul și unde era și Svetlana. Și apoi mi-am dat seama că el locuiește încă în același oraș ca mine, la sud de Oslo, și ne-am întâlnit și am vorbit mai mult despre literatura română și am „împărțit piața“ într-un fel. Dacă cineva propune o carte și mie nu-mi place, i-o dau lui. Nu a mai publicat, dar a intrat în Asociația Română a Traducătorilor Literari pentru că a tradus câteva cărți de suspans din suedeză sau engleză, nu-mi aduc aminte, și, da, este în formare și mă bucur că există. A mai fost un traducător care a murit în 2004 și nu e bine să fii singur. În Danemarca nu mai sunt traducători din limba română.
„În țările scandinave nu prea se mai studiază limbile străine în universități“
În Danemarca nu mai sunt traducători din limba română, în Olanda au rămas doar doi. Putem vorbi de un fenomen în regiune?
Ceea ce s-a întâmplat este faptul că nu prea se mai studiază limbile străine în universități și din motivul că acum se pot deplasa mult mai ușor decât pe vremuri. Pe de altă parte, nu există un mediu literar la universități. Mi-am dat seama acum că încă există catedre sau instituții de limbi străine în Cehia și Croația. Am cunoscut două traducătoare care sunt și cadre didactice la universitate acolo și fac traduceri. Apoi, își încurajează studenții să devină traducători. Dar în țările scandinave, nu știu, s-a întâmplat ceva. Danemarca avea o tradiție foarte bună în ce privește studiile de română. Și Suedia a avut, încă are doi-trei traducători, dar unul dintre ei are peste 70 de ani. Mai devreme am participat la o masă rotundă despre literatură română în traduceri și a fost acolo un tip din Finlanda care vrea să devină traducător, pentru că nu există nici acolo. Există traducători de documente, dar nu și de literatură. El este interesat și m-am bucurat foarte mult că l-am cunoscut. Asta a fost și una dintre temele evenimentului, faptul că traducătorii în general sunt muncitori solitari și avem o rețea informală de traducători din limba română în limbile respective și e foarte util. Dar cei în formare, ei cum ne găsesc? Deci trebuie să ne mai organizăm puțin, dar nu prea mult, să nu devină prea formal.
Cu toate astea, piața există, cititori ar exista.
Desigur. Nu au fost foarte multe bestselleruri, dar literatura română în Norvegia s-a vândut, s-a comportat bine; fără contribuția mea n-ar fi existat. Deci piața există, într-o țară cu cinci milioane de oameni, trebuie să existe o piață de carte. Și în Finlanda există, unde sunt mai mulți locuitori, numai că nu sunt traducători.
Ați făcut o vreme și traduceri nonliterare.
Când am ieșit de la facultate am lucrat în mai multe domenii și mi-am cumpărat un apartament și trei-patru ani de zile am lucrat foarte mult să plătesc dobânda. Am tradus într-un birou de traduceri, nu literatură, chestii tehnice, specializate, adeverințe și așa mai departe. Mai ales din limba engleză. Culmea este că o dată am tradus o adeverință de botez din limba latină! Emisă de un preot catolic în Vietnam. Și în același timp am avut, pe lângă munca la agenție, alți clienți. La un moment dat mi-am dat seama că sunt poate cel mai citit traducător din Norvegia, pentru că cinci ani de zile am tradus catalogul IKEA, care s-a distribuit într-un tiraj de peste un milion în fiecare an. Numele meu nu era acolo, dar traducerile mele s-au publicat într-un tiraj total de șase milioane de exemplare. Era foarte bine plătit și nu era foarte greu, dar era limbaj de specialitate, un catalog de mobilă [râde].
Dar ați renunțat la astfel de colaborări pentru un stil de viață poate nu la fel de bine plătit, însă în care faceți mai mult ce vă place, traducerile literare.
Da, am plecat de la această agenție din motive de cooperare cu patronul. Și atunci am tradus documente europene, pentru că Norvegia are totuși o relație cu Uniunea Europeană, suntem în Spațiul Economic European. Dar asta a fost numai temporar și apoi am făcut subtitluri la televiziuni pentru un birou, dar nu eram dependent de un venit lunar fix când am plătit în sfârșit împrumutul. Din aproape 2000 supraviețuiesc numai cu traduceri literare. Este și pentru că în Norvegia avem un sistem de burse de creație destul de generoase uneori și în anii în care am avut o astfel de bursă a fost mult mai ușor.
Aveți o relație bună cu traducătorii din și în limba română din alte țări. Găsiți provocări comune? Colaborați?
Desigur. Abia acum cinci minute am vorbit cu Joanna Kornaś-Warwas, din Polonia; acum câțiva ani ea a tradus Nostalgia de Cărtărescu. Nu contează de unde pornim discuția despre literatura română contemporană, mai devreme sau mai târziu ajungem tot la el, Cărtărescu. Și în Gemenii e vorba de un flacon de parfum cu un capac în formă de tombateră. Și Joanna știa ce este, o pălărie otomană, boierească, dar bineînțeles că nu există un cuvânt pentru asta în poloneză. Joanna a trimis un mesaj pe Messenger mie, Vaninei Bojikova din Bulgaria, lui Bruno Mazzoni din Italia și Laurei Hinckel din Franța, „cum ați rezolvat?“. Asta este o cooperare minunată. Că nu am scris ce am scris eu în limba norvegiană, dar cum am parafrazat și explicat și am ajutat-o să găsească… nu știu ce a scris în limba poloneză, pentru că nu mă pricep, dar acest tip de colaborare e absolut minunat.
Bănuiesc că în sensul acesta vă ajută și faptul că vă puteți vedea aici.
Fără îndoială, este unul dintre motivele pentru care vin, să mă întâlnesc cu colegii mei care traduc în alte limbi. Și este cred singurul mediu sau singurul loc unde limba de comunicare internațională este limba română. Chiar cu colegul meu din Texas, Sean Cotter, vorbesc limba română, e singurul american cu care vorbesc românește. E foarte ciudat, am avut mai multe experiențe speciale. Am fost odată în Italia cu ICR la Veneția și într-o seară eram cu Gerhardt Csejka din Germania, dar el e din Banat, Jan Willem Bos din Olanda și Laure Hinckel din Franța într-un restaurant. Eu traduc și din limba italiană, așa că a venit chelnerul și norvegianul a tradus pentru o franțuzoaică, un olandez și un german între limba română și limba italiană.
2 comentarii
Am citit cu interes interviul: care-mi confirma ceea ce credeam. In comunism cultura / literatura era o evadare: putini simt sau inteleg pe deplin consecintele profunde ale acestui fapt. Nu am citit multa literatura Româna post revolutionara, dar cred ca „goana dupa aur” si-a pus si isi pune pecetea si pe interesele spirituale ale oamenilor in general si a Românilor in special.
1 Trackback