În luna decembrie am avut ocazia să vizitez Bruxellesul pentru câteva zile ca să urmăresc desfășurarea festivalului Europalia, o amplă retrospectivă pluridisciplinară dedicată artelor unei țări din Europa, invitata de onoare a acestei ediții fiind România.
Firul roșu pe care doresc să îl propun în acest text este noțiunea de autoreprezentare națională prin intermediul culturii: cum anume a fost reprezentată arta românească la Europalia, care au fost prioritățile festivalului și ce discurs construiește acesta despre identitatea românească? Am decis să urmez firul roșu de-a lungul celor două secțiuni pe care le-am vizitat: cea dedicată artelor plastice și Videograms of a Nation, exhaustiva retrospectivă cinematografică.
ARTE PLASTICE
Evenimentul-fanion al secțiunii de arte plastice Europalia (și, probabil, cel mai vizibil eveniment al întregii manifestări) este expoziția Brâncuși: Sublimation of Form (curator: Andreea Căpitănescu), găzduită de impozantul BOZAR, prima expoziție de acest gen a artistului în Belgia și cea mai importantă retrospectivă dedicată sculptorului pe întreg teritoriul Europei în ultimele decenii. Sunt incluse opere ale artistului de pe ambele părți ale Atlanticului, majoritatea lucrărilor împrumutate aparținând perioadei sale de maturitate: Domnișoara Pogany II (împrumutată tocmai de la Muzeul de Artă Modernă din Rio de Janeiro), Leda (de la mai apropiatul Centre Pompidou), Muza Adormită, Pește I (de la Tate Modern), Măiastra II sau Danaida II. Desigur, expoziția conține și lucrări din primele sale perioade de creație, multe dintre ele aduse de la muzee românești: Sărutul (Muzeul de Artă Craiova), Fragment de tors, Danaida I (MNAR) și Cumințenia Pământului, așezată tacticos într-un ungher al unei săli mai mici, de unde privește trecătorii cu amestecul său obișnuit de încăpățânare și mândrie, într-un gest curatorial care pare conștient de recentele controverse legate de lucrare.
Ce este însă interesant în vernisarea expoziției și în statement-urile curatoriale ce însoțesc lucrările lui Brâncuși este o abordare ce eludează eternele obsesii discursive care îl acompaniază în România – anume referirile perpetue la românitatea esențială a artistului și a operei sale, la modul în care acesta ar fi sublimat forme din imaginarul tradițional, conexiunea sa cu spiritul popular (ortodox) și alte asemenea.
Fără a-i nega inspirațiile venite din zona folclorică, Sublimation of Form îl plasează ferm pe Brâncuși între cei mai importanți artiști europeni ai primei jumătăți a secolului XX, realizând conexiuni între lucrările sale și o paletă diversă de figuri ale epocii – de la Auguste Rodin (al cărui ucenic a fost vreme de trei luni, în 1907) și Modigliani până la membri ai avangardei precum Marcel Duchamp, Man Ray și Fernand Léger. Legăturile sale cu aceste importante figuri și ecumenismul său artistic sunt abordate folosind o serie de obiecte personale: printre altele, corespondența lui Brâncuși cu pictorul Modigliani, cu compozitorul Erik Satie și cu Tristan Tzara; un crochiu al lui James Joyce; o carte cu dedicație din partea lui Jean Cocteau; totodată, în cadrul expoziției sunt proiectate și filme de Duchamp și Léger.
Se pune un accent puternic pe receptarea operei lui Brâncuși în epocă, mai ales în importantele publicații occidentale: de la puternicul scandal iscat de Domnișoara X la extrem de interesanta afacere Brâncuși vs. USA, care a definit (legal, cultural și nu numai) sculptura contemporană și perspectivele contemporane ale acesteia.
Regăsim așadar fragmente de știri din ziare, ale căror titluri și șapouri variază de la Whatever This May Be – It is Not ART: The Meaningless Sculptures of the Rumanian Artist Brancusi (sic) la How They Know it is a „Bird“ and Are Sure It is „Art“: (…) Sculptors, Painters and Addmirers (…) Explaining Why They Think Mr. Brancusi’s Famous „Bird in Flight“ is Not Meaningless Junk. Alte note amuzante acompaniază reproducerile sculpturilor: Portrait of „Mme. P.D.K.“. (…) The Custom House Investigators Had Not Seen All the Women in Rumania (sic), Where Brancusi Comes From, but They Doubted If (…) Any Other Woman Ever Looked Like This. Dincolo de comicul inerent al acestor fraze și titluri, ele trădează nu numai felul în care arta modernă era văzută în epocă (și cum este în continuare văzută până în prezent, în anumite sfere), ci și caracterul inovator al lucrărilor lui Brâncuși și modul în care acestea au contribuit la revoluționarea perceptelor despre artă, în prima jumătate a secolului trecut.
În camera alăturată Sublimation of Form se desfășoară mai micuța expoziție Perspectives (curatori: Wim Waelput și Igor Mocanu), răspândită în trei săli dintr-o aripă a palatului BOZAR, în al cărui centru stă una dintre cele mai iconice instalații ale grupului subREAL: Castelul din Carpați (1994), o reproducere a Casei Poporului construită din pachete de țigări, deasupra căruia stă spânzurat un scaun cu picioare din țăruși de lemn – un obiect pe atât de ironic-amuza(n)t, pe atât de complex în modul în care codifică diverse artefacte și mituri culturale românești în strânsă legătură cu politicul, de la Țepeș la Ceaușescu. După cum indică și titlul, Perspectives colează laolaltă multiple curente și lucrări importante din istoria artelor plastice românești, care se desfășoară între polii temporali ai două revoluții românești: cea din 1848 și cea din 1989.
Deși acoperit fugitiv, secolul al XIX-lea este reprezentat de nume mari precum Grigorescu, Aman, Tonitza și Tattarescu, care creionează perioada de definire a națiunii române după Revoluția Pașoptistă, dar și începuturi, surse ale modernismului în pictura autohtonă – lucrările lor fiind intercalate cu opere figurative și abstracte ale unor artiști activi după o sută de ani, precum Horia Bernea, Ion Grigorescu sau Constantin Flondor.
Surpriza plăcută a expoziției o reprezintă sala dedicată suprarealismului românesc, mult prea rar discutat: obiectul central este cartea-obiect Două femei care bat la ușă/ O muribundă le oferă din partea mea un ceai a poetului Gherasim Luca, alături de o ușă readymade semnată de Geo Bogza, Marie și Sașa Pană, lucrări ale grupării Contimporanul (Victor Brauner, Hans Mattis-Teutsch, Max Hermann Maxy), avangardiștii Marcel Iancu și Isidore Isou, dar și sculpturi ale Miliței Petrașcu. Ultima sală este populată de lucrări ale celor mai importanți artiști ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX – Geta Brătescu (care are incluse și câteva animații), cuplul Perjovschi, Wanda Mihuleac, Călin Dan, Iosif Kiraly. Sala conține și o proiecție în buclă a Videogramelor unei Revoluții (Andrei Ujică, Harun Farocki), a câtorva performance-uri Ion Grigorescu și scurtmetraje experimentale ale grupării Kinema Ikon.
CINEMA
Cea mai inovatoare secțiune din cadrul Europalia, după părerea mea, este cea dedicată cinematografiei românești – care, sub titlul Videograms of a Nation și ambițioasa direcție curatorială a lui Andrei Tănăsescu (TIFF, AIFF), reinventează din temelii auspiciile sub care sunt construite vasta majoritate a retrospectivelor cinematografice dedicate României din afara țarii. Cum anume? Răspunsul, pe scurt, stă în decizia (aproape radicală) de a scoate aproape complet din vizor mișcarea care a pus cinematografia română pe harta cinefiliei internaționale: Noul Cinema Românesc, ale cărui filme constituie de regulă nucleul dur al acestor retrospective și, evident, o metodă foarte sigură de a atrage un public considerabil.
În schimb, Tănăsescu ridică întrebarea cauzelor Noului Cinema și a efectelor sale – cea de-a doua parte a întrebării găsindu-și răspunsul prin intermediul unui grupaj de filme al importantelor debuturi din a doua jumătate a deceniului trecut, condus detașat de cineaste: Adina Pintilie, Ivana Mladenovic, Ana Lungu, plus Marius Olteanu, cărora li se alătură filmele lui Radu Jude, cineastul român cu cel mai spectaculos, prolific și variat parcurs al ultimilor zece ani.
Notabilă este și micro-retrospectiva dedicată lui Andrei Ujică – care a inspirat titlul întregii secțiuni și deja nu mai are nevoie de nici o carte de vizită pentru cinefilii români. Însă trebuie punctat că acestuia din urmă i s-au dedicat recent proiecții speciale și retrospective de la Mar del Plata până la Amsterdam și înapoi la New York și Ciudad de México, recenta popularitate răspândită a filmului de montaj în circuitul festivalier reconfirmându-l pe Ujică drept unul dintre cei mai influenți cineaști la nivel global.
Cel mai spectaculos aspect este însă cel legat de clasica întrebare a surselor Noului Cinema Românesc, unde răspunsurile facile și bine bătătorite sunt evitate, chiar respinse – Lucian Pintilie este prezent doar cu De ce trag clopotele, Mitică?, un film al cărui baroc contrastează oricum puternic cu Valul, în timp ce Proba de microfon a lui Mircea Daneliuc și Secvențele lui Alexandru Tatos sunt singurele alte două filme notabile din panteonul cinemaului subversiv care apar în retrospectivă. În rest, Tănăsescu dă frâu liber unei perspective ce ține cont de pluralitatea și diversitatea cinemaului comunist român, care este de cele mai multe ori văzut în paradigme binare în ziua de astăzi – descoperind pe parcurs niște bijuterii ale patrimoniului cinematografic românesc și repunând în vizor filme considerate desuete, precum Mihai Viteazul al lui Sergiu Nicolaescu.
Pe scurt, luând lucrurile în ordine cronologică, se recuperează o perioadă aproape complet ignorată din cinemaul românesc: anii ’50 și începutul anilor ’60. Din această perioadă avem, printre altele, satira proto-subversivă Directorul nostru, de Jean Georgescu, un Casablanca românesc sub forma lui Porto Franco, de Paul Călinescu, curajosul debut al lui Liviu Ciulei, Erupția, ca și clasica comedie à la Jaques Tati a maestrului Gopo, S-a furat o bombă. Există și o componentă vădit feministă în selecția Videograms of a Nation – de la sugestiv intitulatul Nu vreau să mă însor al lui Manole Marcurs și Gioconda fără surâs, debutul naiv-antonionian al Malvinei Urșianu, la două filme importante ale lui Lucian Bratu: Un film cu o fată fermecătoare, starring Margareta Pâslaru drept o tânără impulsivă și răsfățată foc ce aspiră la o carieră de actriță, dar și Angela merge mai departe, cu Dorina Lazăr în rolul unei femei-taximetrist divorțate care-și reconstruiește viața. Nu în ultimul rând, o capodoperă a cinemaului românesc timpuriu a deschis programul: Manasse de Jean Mihail, o comedie mută adaptată după drama eponimă a lui Ronetti-Roman, realizată în 1925, care ilustrează cu inflexiuni comedice conflictul dintre tradiționalism și modernism în sânul unei familii evreiești și, implicit, o viziune unică asupra comunității mozaice din România dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Selecția completă a retrospectivei este disponibilă pe site-ul Europalia, pentru cei dornici să (re)descopere cinemaul românesc în profunzime, însă ce mai trebuie adăugat este faptul că aceste proiecții au fost acompaniate atât de o instalație video curatoriată de Raluca Velisar și Andrei Rus, History in Fragments, cât și de o serie de conferințe fascinante, susținute de nume importante din sfera studiilor de cinema românești: Irina Trocan, care a editat și volumul teoretic ce a acompaniat retrospectiva, Romanian Cinema Inside Out, Gabriela Filippi, Adina Brădeanu, Radu Toderici și Dominique Nasta. Aceste conferințe au fost dublate de un program complementar inedit (și primul de acest gen din critica de film românească) de video-eseuri curatoriate de Oana Ghera, realizate de Irina Trocan, Andra Petrescu, Andrei Șendrea și de mine.
Deplasarea la Bruxelles pentru documentarea acestui articol a fost posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Român