Despre „cărți bune“ din perspectiva păcătosului. A păcătosului cultural, pentru care valoarea unei cărți nu e o chestie universală, de manual, ci ține și de vremea sau chiar de ziua în care apare ea în viața cititorului.
Aș face o afirmație banală și reducționistă, totuși cu valoare euristică: o carte bună e cea citită exact atunci când trebuie. Cartea pentru care a avut loc conjuncția între valoarea ei obiectivă – nu neapărat copleșitoare – și momentul potrivit în care ai dat de ea, într-o vreme de foame sau sete, într-o perioadă mai neagră sau mai fericită. De obicei, în tinerețe, pentru că atunci se fixează cărțile în oase. Atunci sunt cărțile mai mari decât vor fi oricând altcândva, chiar dacă mai târziu ai poate instrumente mai bune să recunoști o capodoperă.
În teorie, se cheamă că doar dacă sunt mereu la fel de deschis pentru, să zicem, Joyce sunt cu adevărat bine structurat intelectual. (Înainte se zicea „mobilat“ intelectual, ceea ce sugera, cred, o minte cu dotări atât solide, cât și frumos ornamentate. Azi „mobilat“ sugerează mai degrabă o minte în care e totul e pătrat și curat. Nu știu cum e mai bine.) Una peste alta, omul cultivat ar trebuie să fie tot timpul pregătit pentru o carte bună, adică n-are nevoie ca, la munte, să citească o carte despre munte, n-are nevoie, ca să poată citi o carte veselă, să fie vesel. Pe de altă parte, când ești îndrăgostit, Spinoza intră mai greu și e clar că, dacă n-ai citit O mie și una de nopți în copilărie, n-o mai poți recupera la maturitate decât cultural, nu emoțional.
Întrebarea se poate pune, brutal, și așa: dacă n-ai citit absolut nimic până la 35 de ani, poți recupera după? Păi, citești pe rupte și până la urmă vei ajunge poate să fi citit în total cam tot atâtea cărți cât orice om foarte interesat de cultură, care, în general, la maturitate citește, comparativ, mai puțin. Dar asta înseamnă că, în etape esențiale din viața ta, ai fost fără combustibilul și fără sprijinul cărților. Sigur că acum poți citi într-o lună, la o adică, tot Kafka, tot Dostoievski și tot Camus. Dar n-o să ai revelații pe bandă rulantă. O să fie ca și cum ai vrea să faci condiție fizică în câteva zile. Condiția fizică presupune o preocupare oarecare pentru sport, fără talibanisme, dar constantă, care se așază de-a lungul anilor într-un anumit tip de metabolism personal. Și cultura e ceva care te însoțește firesc de-a lungul drumului, nu e ceva ce se achiziționează din puncte de alimentare precis marcate pe hartă. Nici un oraș frumos nu poate fi inventat deodată de o primărie bogată și binevoitoare, care va restaura repede niște clădiri și va planta niște arbori ornamentali, dar nu va putea să scoată din mânecă un concept urban și o arhitectură care nu s-au acumulat organic în secole de gust, de prosperitate și de civism.
Închei cu un alt motiv pentru care cărțile trebuie citite la timpul lor: pentru a da șansa cărților mici să fie mari. Subestimăm rolul autorilor considerați de enciclopedii „minori“ în viața noastră. N-ai putea înțelege lecțiile despre literatură pe care le primești mai târziu de la Nabokov sau de la Max Frisch sau de la Cortázar, dacă n-ai fi citit când erai mic Răzbunarea lui Ionuț de Theodor Constantin și în general pe autorii din care nu se dau texte la bac și ale căror nume (Alexandru Mitru, Mircea Sântimbreanu, Grigore Băjenaru) nu apar nicăieri cu litere de aur. Cărțile care trebuie citite la vremea lor sunt, prin excelență, cărțile micilor maeștri ai copilăriei. Mi-e teamă că azi, dacă ar trebui să șterg din minte tot ce am citit în primii zece ani de viață, aș fi complet în derivă, în vreme ce, dacă aș renunța doar la tot ce am citit în ultimii treizeci de ani, aș rămâne în continuare funcțional.