Ce face omul cind simte ca-l umple ipohondria? Evident, bea, sa-i treaca, si
cinta, sa-si alunge uritul… Asta daca stie sa cinte; daca nu, pune un disc,
ales din teancul ce depaseste ca numar volumele din biblioteca, deschide
fereastra sa-l auda si vecinul, poate este si acela melancolic si deprimat de
existenta, iar unde se aduna doi, atmosfera devine mai respirabila. Dar El pe
cine sa invite, cu cine sa imparta sentimentul, bogatia si indiferenta
neantului? Atunci va fi fost, pesemne, momentul hotaritor cind „din haos face
muma, iara el devine tatal…”. O fi leac muzica, dar mai leac singuratatii este
insotirea, tovarasia, share-ul, „let’s work together”! M-am avintat insa un pas
prea departe. Clipa cind El se leagana pe prispa infinitului stabilizeaza starea
celui numit de contemporani rocker. Oamenii au totdeauna tendinta de a complica
firescul si de a pune in seama unei instante superioare propriile lor
incapacitati. Daca El a creat omul dupa chipul si asemanarea Lui, de ce n-ar fi
si El capabil de sentimente umane, precum plictiseala, neastimparul,
curiozitatea? Experimentalismul din ce s-a nascut, daca nu din astea trei?
Efortul creativ, rasplatit in ziua a saptea cu odihna, va fi fost tratat asa cum
ne cade noua bine – o muzica de relaxare, un pahar de esenta afrodisiaca?
Alcoolul va fi fost admis? Extractele de frunze si plante exotice se vor fi itit
sub nara divina, pentru un refresh, un catharsis? Erosul – sa mai intreb?
Ma leg insa de muzica inceputului, de timbrul si tonul pe care s-au emis
sunetele acelui „Sa fie Lumina!”. Oare cine dintre muzicienii secolelor curse va
fi prins ceva din vocaliza Lui? Nume si nume, popoare nestiute, transcriptori de
partituri ce-au capatat faima geniului… Daca prezentam textul acesta la un
radio, posibil ca-mi aratam talentul interpretativ, imi strofocam beregata sa
imit Glasul, imi rupeam respectul de sine ca sa obtin ce? Ceea ce ar putea sa
fie sunetul primordial, poate chiar flatulatia nascatoare de muzica. O arta
despre care nu ma incumet sa insir cuvinte. Fiindca oricite cuvinte si cu
oricita maiestrie as imperechea, niciodata nu pot egala sunetele. Doar daca
acele cuvinte ar fi cintate…
Sa fi facut un film, nu un articol, puneam pe seama Lui, ca prima replica a
Genezei (El s-ar fi amuzat de gaselnita mea) ceva de genul: „Oooooh, yeeeeee!
Everythin’ gonna be allright on this morning!”. Iar din off vocea care da
replica: „Yes, I know!”. Dialogul este incipitul uneia dintre cele mai bune
inregistrari de blues-rock – Hard Again, trecute in discografia lui Muddy
Waters, dar putind figura la fel de bine si sub numele lui Johnny Winter,
albinosul ce izbutea, la mijlocul anilor ’70, sa revigoreze cariera celui pentru
care (azi faimosii) Rolling Stones mergeau la Chicago, sa-i multumeasca pentru
numele oferit (fara voie), si-l gaseau varuind peretii.