Interviu  -  Eli Badica  -  

Scriitorul și jurnalistul francez Lionel Duroy a atras atenția publicului român prin ficțiunea sa istorică Eugenia, publicată în original în 2018 la Julliard și tradusă la noi anul trecut la Humanitas (în colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Simonei Modreanu). Volumul îl are ca protagonist pe Mihail Sebastian (de altfel, jurnalul acestuia pare să fi fost sursa principală de inspirație), care are o relație amoroasă cu eroina fictivă al cărei prenume dă și titlul romanului. Firește, acțiunea este plasată în România anilor 1930-1940, iar printre personajele episodice se numără și alte personalități culturale ale vremii respective, cum ar fi Ionescu, Eliade sau Cioran. Cartea este bine documentată – chiar și pe teren, Duroy a făcut câteva vizite la Iași pentru a cerceta arhivele, a cunoaște orașul și oamenii, a vorbi cu ei despre ororile pogromului de la Iași – și e interesant să descoperi o perspectivă din exterior asupra unor evenimente crude din istoria noastră recentă. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, dai peste câteva stângăcii (istorice și narative), Eugenia poate fi o lectură plăcută – și potențial instructivă pentru cei care nu sunt familiarizați cu perioada aceasta ori, de ce nu?, cu scriitorul Mihail Sebastian. În Franța, cartea a fost extrem de bine receptată, iar în 2019 a primit și Premiul Anaïs Nin.

Lionel Duroy s-a născut în 1949 la Bizerte, în Tunisia, și a avut diverse slujbe – cum ar fi curier sau meșter – înainte de a lucra ca reporter și a deveni cunoscut ca jurnalist de război. Primul său roman, Priez pour nous (1990), a fost primit entuziast și a fost și ecranizat. După acesta, Duroy s-a dedicat exclusiv scrisului. A colaborat la scrierea multor biografii ale unor personalități artistice franceze, semnând alături de acestea (Nicolas Vanier, Sylvie Vartan, Mireille Darc ș.a.m.d.). A publicat, până în prezent, peste cincisprezece romane, pentru care a primit de-a lungul timpului numeroase premii. În 2019, scriitorului francez i-a apărut încă un volum, intitulat Nous étions nés pour être heureux (Ne naștem pentru a fi fericiți).

L-am cunoscut pe Lionel Du­roy în timpul celei de-a VII-a ediții a Festivalului Internațional de la Iași (FILIT), în octombrie 2019. E un vorbitor șarmant, empatic, cald, care știe cum să-și țină audiența captivă și surprinde prin profesionalismul său (un exemplu grăitor ar fi că, deși aproape că-și pierduse vocea, nu a renunțat la nici unul dintre interviurile pe care le avea programate și nici nu am simțit vreo clipă că este iritat din cauza acestui disconfort). Și, categoric, are ce povesti, are ce transmite ascultătorilor și cititorilor săi – sper că veți considera același lucru după lectura dialogului nostru, dialog înlesnit de traducătoarea sa, Simona Modreanu, căreia îi mulțumesc pe această cale.

Care a fost prima dumneavoastră reacție când ați început să citiți jurnalul lui Mihail Sebastian? Ce știați despre el în momentul de dinaintea lecturii?

Știam destul de puține lucruri despre Mihail Sebastian, aproape nimic. Am dat din întâmplare peste acest jurnal, în librăria mea preferată din Paris – cum pare că se întâmplă întotdeauna când dau peste un autor care devine important pentru mine –, am început să-l citesc și a fost o reve­lație, o reală descoperire literară. După aceea, i-am citit toată opera. Parcă un duh anume m-a făcut să dau peste jurnalul lui, căci, chiar în timp ce-l citeam, în mintea mea a început să se contureze cartea pe care aveam s-o scriu, Eugenia. Și, cumva, am ajuns să cred că atunci când am scris romanul am fost însoțit mereu de Mihail Sebastian.

Ați afirmat la un moment dat că ați citit cartea lui Malaparte, Kaputt, pe la vârsta de 28 de ani și că, de atunci, ați devenit pasionat de ceea ce s-a întâmplat în România în anii ’30-’40. Și totuși ați debutat douăzeci de ani mai târziu, iar peste alți douăzeci ați scris despre acea perioadă în Eugenia. Care a fost motivul pentru toată această amânare, să spunem?

De fapt, istoria face cărțile, nu e vorba de amânări sau întârzieri.

Descoperirea lui Malaparte a fost esențială în viața mea de jurnalist și de scriitor, mai ales când investigam criminalii de război din Iugoslavia. Grație lui am înțeles că prima ta îndatorire ca jurnalist (și ca scriitor, de altfel) e să asculți oamenii, nu să-i contrazici, să-i lași să vorbească. Și asta pentru că nu contează absolut deloc punctul de vedere al jurnalistului. Un jurnalist, ca și un scriitor, se află acolo pentru a scoate ceva de la oamenii pe care îi intervievează, nu pentru a se impune, pentru a-și etala opiniile. Mulți ani după ce l-am descoperit pe Malaparte, când mă aflam în Iugoslavia ca jurnalist de război și apoi când mă documentam pentru cartea mea L’hiver des hommes (Iarna bărbaților, Julliard, 2012), am petrecut săptămâni întregi vorbind cu cei care erau cer­cetați sau căutați pentru crime de război, fără a-mi exprima vreodată punctul de vedere.

Am spus că istoria este cea care scrie romanul pentru că atunci când mă gândeam să scriu Eugenia, în momentul în care Europa începuse să se desfacă cum­va, mi-am dat seama că trebuie să merg spre perioada dintre cele două războaie și mai ales spre perioada din anii ’30 pentru a găsi originea acelor discursuri de ură și de neînțelegere care aveau să conducă la situația de acum.

Cred că jurnaliștii și romancierii se hrănesc din aerul timpului lor. Nu scrii din întâmplare. Acum 30 de ani, de exemplu, nu cred că aș fi scris Eugenia, Europa era bine, primea imigranți, se credea că antisemitismul dispăruse; era o perioadă când eram foarte fericit. Și apoi, dintr-odată, visul acesta de Europă primitoare a început să se spulbere. Romanele nu vin nici ele din întâmplare. Am scris Eugenia tocmai pentru că lucrurile nu mergeau și nu merg nici astăzi spre bine.

Spuneați într-un interviu că nu vă faceți un plan al cărții pe care urmează să o scrieți. Așa că bănuiesc că aveți cu atât mai mult șanse să vă uimească ceva în timpul procesului creativ. Care e cel mai surprinzător lucru înspre care v-a dus povestea?

Da, nu am nici un plan când scriu. M-am întors de la Iași la Paris în ianuarie 2017. Aveam sentimentul că sunt încărcat ca o baterie de mașină, dar nu știam absolut deloc cum aveam să încep cartea. Gestația, însă, era acolo. Și abia așteptam să mă apuc de scris. Cred că nu scrii cu adevărat un roman dacă nu ești cel puțin la fel de surprins ca cititorul atunci când îl va citi. De altfel, surpriza și curiozitatea sunt cele care mă fac să urc în birou în fiecare dimi­neață, ca să mai scriu o pagină. Îmi scriu foarte încet romanele, nu pot scrie mai mult de o pagină pe zi – deci chiar am nevoie de 365 de zile ca să scriu 365 de pagini. Dar e drept că sunt constant surprins, uneori chiar uluit, de ceea ce iese la iveală, rând cu rând.

Așadar, să vedem, ce m-a surprins cel mai mult la Eugenia? Cred că faptul că romanul s-a inventat singur. La fel ca plantele, romanul crește dacă are sol fertil. Integrasem totul în mine, cunoș­team bine străzile orașului, cunoș­team oamenii, aveam toate datele, deci puteam să mânuiesc infor­mația eficient. Și apoi e o coerență a povestirii care crește de la sine.

V-ați documentat enorm în ceea ce privește perioada anilor ’40 în România — ați citit zeci de cărți, ați stat de vorbă cu foarte mulți oameni, ați consultat arhive, documente. Când ați știut că aveți material suficient pentru a începe să scrieți? Și care e lucrul pe care l-ați aflat din toată această documentare și care v-a șocat cel mai tare?

Fotografiile pogromului m-au șocat cel mai mult. Sunt pasionat de fotografii – fac și eu –, dar ca un detectiv, nu ca un artist, pe mine mă interesează fotografiile ca documente, detaliile pe care ele le conțin. Am toate fotografiile Fundației „Elie Wiesel“ despre pogromul de la Iași și m-au ajutat foarte mult în cercetarea mea. Am lucrat cu lupa pe fiecare fotografie pentru a reuși să intru în coșmarul care a fost acest pogrom – cred că ești obligat să treci prin asta dacă vrei să înțelegi. Studierea fotografiilor este, de fapt, insuportabilă. Îmi aduc aminte în acest moment de una cu o mamă și cu copilul ei alături, e o fotografie lipsită complet de umanitate, greu de privit.

Am fost gata să scriu cartea atunci când eram în camera mea de hotel și revedeam în minte lucrurile pe care le știam. Subit, am constatat că acestea începeau să se repete. Atunci am știut că s-a închis o buclă și că pot începe să scriu.

Vine întotdeauna un moment în care nu mai aștepți nimic, nu mai cauți nimic, ai impresia că știi totul. După aceea, vine lucrul romancierului, dar ești convins că știi atât de multe lucruri, încât nu poți comite nici o gafă.

Modul în care ați lucrat la această carte este foarte similar unei cercetări antropologice (și nu numai). De ce ați ales ficțiunea ca formă de redare a materialului strâns și nu non-ficțiunea?

Chiar și când îmi scriu autobiografia, aleg tot ficțiunea. Există în realitate un soi de uscăciune po­lițistă care nu poate da seamă pentru tot, nu poate exprima o emoție, asta doar romanul o poate face. Dacă scriam non-ficțiune, atunci dispăreau dialogurile dintre Eugenia și Mihail Sebastian. Și nici nu aveam cum să arăt într-un text non-ficțional stupoarea Eugeniei, de pildă, în fața unui vecin care devine dintr-odată un călău. Doar ficțiunea ne permite să intrăm în labirinturile psihologice ale unui personaj. De fapt, cred că acesta este motivul principal pentru care am încheiat-o definitiv cu jurnalismul: atunci când descriu scene de război, nu pot să dau detalii despre oroarea unui chip, să zicem. Și cum poți să redai tăcerea atunci când scrii ca jurnalist? Tăcerea există într-un roman, dar nu și într-un raport de poliție.

Editorii francezi (încă) își doresc cărți despre perioada comunistă de la scriitorii români. Au stat altfel lucrurile în ceea ce vă privește? Caută aceștia altceva de la conaționalii lor care scriu despre România?

În ceea ce mă privește, da, lucrurile au stat altfel, editorii din Franța nu mi-au sugerat să scriu despre comunism în loc. Nu există vreo șansă ca acea perioadă să se întoarcă, a fost o eroare, una fără viitor. S-a născut din teorii idealiste, foarte frumoase, și s-a transformat în ceva îngrozitor. Comunismul s-a stins de la sine, nu mai există teorii care să-l susțină. În schimb, discursurile rasiste și cele antisemite sunt nemuritoare, după cum vedeți. La bază, comunismul era o idee inteligentă, niște gânditori l-au inventat, pe când antisemitismul și rasismul au fost create de niște imbecili, nu există vreun Marx sau vreun Engels al antisemitismului. Deci poate re­naște la infinit. De aceea Eugenia poate fi primită bine astăzi.

Protagonista dumneavoastră are parte de o transformare șocantă pe parcursul romanului. Credeți că oamenii au posibilitatea de a se schimba radical? Și, dacă da, prin ce mijloace, ce îi poate salva?

Da, cred acest lucru, într-adevăr. În ceea ce mă privește, de exemplu, provin dintr-o familie antisemită; așa că, pe la 8-9 ani, probabil că eu însumi eram antisemit, dar astăzi nu mai sunt.

Ce e interesant la viață e să ți-o inventezi. Cu trecerea timpului, trecem printr-o serie de rupturi – foarte dureroase, de fapt –, ajungem uneori la a avea capacitatea de a spune nu, de a întrerupe niște legături, de a spune odată pentru totdeauna ceea ce gândim cu adevărat, de a-i spune celuilalt că s-a terminat, că nu mai e nimic. E foarte greu să trăiești, e o muncă în adevăratul sens al cuvântului. Ar trebui să le explicăm și asta copiilor la școală, în loc să-i batem la cap cu tot felul de prostioare inutile. Ar trebui să-i pregătim pentru această muncă grea de a trăi, spunându-le că nu au decât o datorie fundamentală în viață: să fie fideli lor înșiși și să facă ceva din viața lor de care să fie mândri, fără compromisuri – asta va cere mult curaj, va fi greu. Cred cu adevărat că toți oamenii aceștia care sunt antisemiți ori rasiști nu se simt bine în pielea lor, sunt convins că sunt oameni care nu se iubesc pe ei, pentru că lucrurile nu au funcționat bine pentru ei. Și, pentru că nu se iubesc, ci se urăsc, preferă să-l urască și pe cel din fața lor sau de lângă ei. Și chiar cred că asta vine din faptul că nu au fost învățați să facă ceva cu adevărat cu viața lor.

Cu ce v-ar plăcea să rămână cititorul român la finalul lecturii Eugeniei?

Cred că aș vrea să îi rămână în minte constant această întrebare fundamentală: cum putem noi, care suntem făcuți în mare din același material, să devenim mon­struoși în anumite condiții?

Așa s-a declanșat războiul din Iugoslavia, pornind de la lucruri mărunte – un cuplu de bosniaci a spus: „Un sârb a încercat să-mi omoare copilul“; dintr-o­dată, s-a trezit ceva: ura. Până la urmă, o sârboaică a fost ucisă – nu știm de cine – și oameni care erau vecini și se înțelegeau foarte bine până în acel moment au început să se înarmeze, de teamă să nu fie uciși. Restul e deja istorie. Una cruntă.

FOTO 1: Mihaela Petre

Galerie foto