Doar atit tin inconstienta, lipsa de griji, durerea la basca? Trei ani si ceva? Cit o sa-i ia pina sa priceapa de ce, intr-o singura zi – prima, de gradinita –, i s-a schimbat fundamental modul de a fi? Cit o sa-i ia sa se obisnuiasca sa se tre-zeasca dimineata si sa mearga la „lucru”? (sa nu-mi spuna cineva ca gradinita nu inseamna deja un job – e drept, ceva mai lejer, cu sefi mai indulgenti, colegi mai de treaba si program mai lejer, dar totusi un job).
Am 34 de ani si tot nu m-am obisnuit. Dimineata, cind aud soneria de la ceas, am fix aceeasi senzatie ca acum 30, cind m-am dus prima data la gradinita – imi vine sa pling.
Urasc melodiile de pe mobil care ma trezesc. Si ma trezesc cu sentimentul ca am deschis ochii la tanc ca sa asist la sfirsitul lumii. Noroc ca pe parcursul zilei imi mai schimb starea de spirit.
Fix cum s-a intimplat de la inceput. Dupa trezire, trageam un bocet scurt, infundat – sa nu ma auda mama –, ma pregateam, imi luam gentuta si plecam la gradinita. Si acum imi vine in cap sunetul biscuitilor, al merelor, al pachetelului din gentuta, in timp ce alergam ca sa nu intirzii.
Acolo, pe linga fiinte, jucariile de baza erau doi saci de cuburi de lemn si o punga cu niste indicatoare de circulatie din plastic. Nu stiu de ce, dar nimeni n-avea chef sa-si piarda vremea cu niste cuburi de lemn.
Cu indicatoarele de circulatie, nici atit. Piesele de rezistenta – adevarata joaca – erau un calut cu sareta si un elicopter. Ne jucam cu ele prin rotatie, conform unei planificari facute de toarsa educatoare. Te-ajungea rindul o data la doua zile. In rest, mimam interesul pentru cuburi sau indicatoare si-i invidiam pe cei doi copii fericiti, posesori de calut si elicopter.
Pina la urma, ma gindesc ca adevarata placere a vietii se reduce tot la ceea ce ai tu chef sa faci, la jucariile visate, indiferent daca esti plod de gradinita, angajat cu program fix sau cu termene limita. In rest, te pacalesti. Ii pacalesti ca-ti place. Gradinita, scoala, job-urile.