Ajunși la vârsta de la care pot privi în urmă fără nostalgie, rockerii care ne-au umplut de încântare adolescența, tinerețea și maturitatea încă pulsează electric pe scena care le ține loc de casă.
Discuri noi, concerte noi, țări și orașe noi, viața lor e o continuă sărbătoare. „Fac asta pentru că nu știu să fac altceva!“ – declară câte unul, cu inocență bine jucată. Majoritatea trăiește consumând gloria de altădată, dacă nu și banii strânși atunci. Easy came, easy go era dictonul zvăpăiaților când nu-și imaginau că izvorul bunăstării lor poate seca. Mulți s-au ales doar cu amintirile, destui au știut să-și croiască altă viață după ce-au trecut prin toate bucuriile și bolgiile celei de rocker.
Unii spun că inovatorii genului au murit la timp, lăsând o moștenire artistică greu de egalat. Lucizii se miră cum de faimoșii blestemați au rezistat exceselor sex & drugs & drinks. Mediocritățile bigote lansează blesteme și înalță rugăciuni, rugurile nemaifiind acceptabile în zilele noastre. Destui dintre avizații care ascultă și privesc neutru scena showbiz primesc bonomi tot ce se întâmplă, precum eroii filmelor semnate de frații Coen. Ei știu, de exemplu, că Roger Waters se luptă cu sistemul în zadar și că Ian Gillan aproape nu mai are voce de atâtea țipete scoase în peste 50 de ani de carieră, dar tot le iau discurile și le suportă cu plăcere, plutind în derivă pe-o apă răcoroasă și parfumată. Și ce dacă Ozzy Osbourne își intitulează noul disc Ordinary Man (2020, Epic/ Sony), deși numai obișnuit nu este? Îmi place, îl cumpăr! Nu-mi place, pe cine deranjează? (Apropo: ordinary se traduce prin obișnuit; dar cât de expresiv este ordinar ca echivalent!)
De-ar fi să aleg un personaj reprezentativ pentru tot ce a însemnat și înseamnă rockul în lumea contemporană, n-aș găsi unul mai potrivit decât Ozzy. Pornit în viață cu șansa celor care nu au nimic, nu cred în nimic, dar vor să facă tot ce pot ei ca să le fie bine tuturor, Ozzy a reușit să ajungă azi emblematic pentru o societate dură, în care motorul principal e concurența, iar lege este competența, nu diploma de studii. Traseul este oarecum schițat în piesa care dă titlul noului album. N-aș putea să-l rezum mai bine.
Totodată, pentru studioșii relațiilor interumane, Ozzy este ilustrarea principiului străvechi și valabil în orice societate: „în spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică“. E de notorietate că Ozzy îngroșa oceanul pârliților care au avut totul și au pierdut, dacă nu l-ar fi pescuit Sharon, femeia cu zâmbetul de pictură barocă și creier de moștenitoare imperială căzută în sărăcie. Ce a reușit Sharon cu și pentru Ozzy poate sluji drept lecție de economie capitalistă în orice țară din lumea noastră tot mai mică, poluată, secătuită de resurse și supraîncălzită peste firesc. Și dacă Ozzy are talentul de a suscita energii nebănuite în ascultătorii săi răspândiți pe tot globul, Sharon are știința de a-i alege colaboratorii capabili să-l pună în evidență pe „nebunul“ fără de care lumea ar fi mai tristă și mai anostă. Pe albumul abia lansat îi regăsim pe Elton John, pian, Slash, chitară în vreo două piese, Duff McKagan, bass și compoziții, rapperii Post Malone și Travis Scott, Tom Morello, chitară etc.
Nu sunt atât de pretențios ca să caut numai valoarea și noutatea pe discurile ascultate. Mă slujesc de principiul plăcerii, probabil singurul valabil în raport cu orice fel de muzică. Noul album Ozzy nu rupe șabloanele rockeristice, nici nu sare departe din șanțul principal ce drenează producția tipică Sony/ Epic. Are însă calitatea de a plăcea. Iar asta nu-i de aruncat.