Interviu  -  Lavinia Balulescu  -  

Mihaela Ghiță s-a născut în Galați, a făcut facultatea în Iași, iar din 2008 locuiește în București. Lucrează la Institutul Cultural Român (ICR) și în timpul liber traduce din engleză în română. Până în prezent i-au apărut 18 traduceri și alte trei volume sunt în pregătire. Cea mai recentă carte pe care a tradus-o este Lăptarul, de Anna Burns, volum premiat cu „Man Booker Prize“ în 2018 și publicat în România de Editura Polirom. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Mihaela Ghiță a vorbit despre rutină, despre provocările din viața unui traducător și despre pisici.

Ce relație ai cu Bucureștiul? Te simți acasă?

Da, iubesc Bucureștiul, deși s-ar părea că m-a surzit la propriu. Simt, însă, că am venit aici la timpul potrivit. Eram îndeajuns de matură cât să nu mă intimideze. Când am învățat să ies pe unde trebuie de la stația de metrou Victoriei, chestie care mi-a luat vreo jumătate de an, am simțit că sunt acasă.

Cu ce te ocupi în cadrul ICR și ce a fost înainte de asta la capitolul joburi?

Lucrez la ICR de 12 ani. M-am angajat ca referent de specialitate la Centrul Național al Cărții, direc­ție condusă la vremea aceea de Catrinel Pleșu. Câțiva ani am fă­cut parte din echipa care organiza pavilioanele de țară de la târgurile internaționale de carte. Din 2013 coordonez programele de finanțare Translation and Publication Support Programme și Publishing Romania, destinate editorilor străini care doresc să publice traduceri din opera autorilor români, respectiv studii, monografii sau numere tematice dedicate culturii și civilizației româ­nești. Înainte de ICR am fost secretară și traducător domestic pentru o mare companie din Iași, am predat la plata cu ora la universitate și, foarte puțin, am fost junior copywriter la o mică firmă de publicitate. S-a vădit foarte repede că n-am ce-mi trebuie pentru meseria respectivă. Așa cum am înțeles foarte repede că nici măcar un mediocru interpret de conferință nu pot spera să ajung, asta în împrejurări dramatice, când George Pruteanu m-a ridicat în picioare și m-a urecheat public fiindcă mă hlizeam cu ita­lianul căruia mă căzneam să-i traduc ce spunea –tocmai descria în termenii cei mai plastici cea mai recentă prestație televizată a grupului Vacanța Mare. Am un respect imens pentru profe­sio­niștii meseriei ăsteia și, pentru că știu ce presupune, mă bucur de fiecare dată să văd, la evenimente, că le sunt recunoscute meritele. Pe de altă parte, a doua și, sper eu, ultima împrejurare în care m-am substituit, forțată de împrejurări, unui interpret profesionist, mi-a ocazionat și întâlnirea cu Amos Oz care, cu o generozitate extraordinară, a parcurs drumul anevoios până în cabina traducătorilor din Ateneu și mi-a mulțumit. Mă copleșește și acum gândul că, la un moment dat, i-am șoptit în ureche lui Amos Oz.

Te-ai gândit să încerci să lucrezi ca traducător cu normă întreagă?

E o întrebare grea. Mă gândesc uneori să mă „profesionalizez“, dar îmi dau seama că n-aș putea. Traduc strict din pasiune și m-aș teme să fac din asta sursa de pâine. Traducerea este declarația mea de dragoste pentru limba engleză și pentru literatură, pe care le iubesc de când mă știu, care m-au însoțit într-un fel sau altul toată viața și fără de care nu mă pot imagina. Sunt nemaipomenit de fericită că marea literatură mă îngăduie în felul ăsta în intimitatea ei. În plus, ceasurile de lucru furate în weekend sau seara au în sine voluptatea lor. Nu cred că aș putea spera la mai mult. Dar mi-aș dori să pot traduce mai mult și, în secret, cred că visez la o pensie tihnită.

Ce ar putea un cititor din România să aibă în bibliotecă tradus de tine?

De exemplu pentru Editura Polirom i-am tradus, printre alții, pe F. Scott Fitzgerald (Povestiri cu Basil și Josephine, Toți acei tineri triști, alături de Virgil Stanciu, și Blândețea nopții), Dylan Thomas (Portretul artistului ca tânăr câine), Philippa Gregory (Blestemul regelui), Jesmyn Ward (Cântec pentru cei neîngropați, volum câștigător al National Book Award în 2017), o serie de eseuri literare ale lui George Orwell, reunite sub titlul Cum am împușcat un elefant. Pentru Editura Art am tradus literatură pentru copii și un roman fantasy extraordinar, care se află în pregătire. Pentru Vellant am tradus Self Help, de Edward Docx, și patru volume de Alain de Botton. La Polirom este în curs de apariție romanul Îmbunătățire, de Joan Silber, premiat cu prestigiosul National Book Critics Award. De asemenea, aștept cu nerăbdare copilărească să văd noua ediție ilustrată a Prințului fericit, de Oscar Wilde, și ea în pregătire, la Vellant.

Cum ai ajuns să traduci?

M-am apucat de traducere pe la optsprezece ani și prin anul întâi de facultate am debutat în „Luceafărul“. Învăț engleză de pe la opt ani și tot timpul am avut profesori extraordinari, cărora le datorez enorm. M-am reapucat serios, însă, în 2008, când Editura Vellant, proaspăt înființată, mi-a dat o șansă. Prima carte tradusă pentru ei a fost Cartea pericolelor pentru băieți de Conn și Hal Iggulden.

Dintre toate cărțile pe care le-ai tradus, care e preferata ta?

Cred că am ajuns să le îndrăgesc pe toate. Este atât de intim procesul, încât efectiv ajungi să trăiești în carte. Țin enorm la Portretul artistului ca tânăr câine, de Dylan Thomas, pentru că am crescut cu un cult al lui Dylan Thomas. Țin și la Jesmyn Ward, Cântec pentru cei neîngropați, pentru că lucram la ea într-un moment dificil al vieții mele, când tocmai o pierdusem pe mama, și romanul vor­beș­te atât de frumos despre iubirea de familie încât am simțit că-mi face bine, cu atât mai mult cu cât e și un doliu sublimat acolo, autoarea însăși pierzându-și de timpuriu fratele. În plus, în momentele alea și nu numai, cei de la Polirom m-au înconjurat cu imensă prietenie. Pentru asta și pentru încrederea pe care mi-au arătat-o de-a lungul anilor le sunt profund recunoscătoare.

O carte tradusă de tine și care te-a obosit?

Ar fi Fluviul de stele, o ficțiune istorică excepțional de bine strunită a canadianului Guy Gavriel Kay, la care am lucrat mai bine de un an și care m-a copleșit prin simpla dimensiune. Un roman-fluviu, în care a fost cât pe ce să mă înec. A fost singura dată când m-am gândit serios să mă las de meserie, deși de spus o spun, mai mult sau mai puțin înfundat, de fiecare dată când mă opintesc într-un paragraf imposibil. Cele mai mari probleme de traducere mi le-a pus, firește, Lăptarul, de Anna Burns, dar am iubit atât de mult cartea asta încât n-am simțit. Au fost șapte luni de uluire continuă față de virtuozitatea nemaipomenită a acestei scriitoare.

O carte pe care visezi să o traduci?

Un al doilea roman de Anna Burns, Little Constructions, scris cu același umor care e marca ei personală și pentru care o ador. Și corespondența de dragoste dintre Dylan Thomas și soția lui, care e poezie pură. Dar scriitorul meu preferat dintotdeauna e Graham Greene. Cred că mi-ar plăcea să-i traduc scrisorile.

Care e rutina ta de tradus?

Traduc când pot, seara, noaptea, în weekend și cel mai mult în vacanțe, când, sub pretextul că vin să am grijă de cățeii și pisicile din dotare cât ei sunt plecați, mă mut cu tot cu laptop și cu dicționare pe la prieteni. Îmi priește schimbarea de decor. Nu-mi impun nor­mă de lucru, nu prea funcționează. Inevitabil, ultima sută de pagini e un sprint. La Anna Burns au fost zile în care am stat zile întregi la o pagină. A durat mult până când am intrat în ritmul ei. Mi se părea că nu se lasă nici chip îmblânzită. Uneori am nevoie de liniște absolută, de cele mai multe ori ascult jazz. Obligatoriu am nevoie de internet, pentru dicțio­narele on-line, de cafea și, din păcate, de pauze de țigară.

Raiul traducătorului? Dar iadul său?

Raiul acestui traducător a fost vacanța de la mare din vara trecută, când eram pe final cu Burns, totul se așeza unde trebuie. În cele zece zile de concediu am avut un spor fantastic. Traduceam do­uă-trei ore dimineața, mergeam pe plajă, iar după-amiaza ardeam la propriu de nerăbdare să mă așez iarăși la birou. Deci raiul ar fi o casă la mare. Iadul l-ar reprezenta, probabil, o carte foarte prost scrisă. Un traducător bun poate salva o carte proastă, dar efortul îl sleiește.

Referitor la Lăptarul, de Anna Burns, volum premiat cu „Man Booker Prize“ în 2018 și publicat în România de Editura Polirom. Ce ai povesti despre carte cuiva care n-a citit-o?

Pentru mine, întâlnirea cu Anna Burns a reprezentat o revelație și, în același timp, o imensă bucurie. Este una dintre traducerile la care țin cel mai mult, tocmai pentru că lucrul la ea a constituit o mare provocare, cu atât mai mult cu cât, la apariția lui, în 2018, nu puțini au fost cei care au etichetat, pe nedrept, cred eu, romanul drept ilizibil. Lăptarul este povestea unei tinere din timpul conflictului nord-irlandez de la sfârșitul anilor ’70, în care tulburările specific adolescentine – supărări din dragoste, ne­înțelegeri cu părinții, prietenii tră­date – sunt grefate pe cele teribile pe care le traversează țara. Totul este, însă, criptat, iar cifrul în care este spusă această poveste, în care viața cotidiană este marcată de absurdul spaimelor și interdicțiilor, în care numele și denumirile sunt codificate pentru a recrea atmosfera unui univers opresiv, a presupus o rigoare și o atenție pentru detalii specială. În aceeași măsură, în orele lungi de lucru, umorul absolut fermecător cu care este scrisă a reprezentat o supapă extraordinară. În traducere, mulțumită, nu în mică măsură, redactării extraordinar de atente a lui Radu Pavel Gheo, a căpătat limpezime, fără ca, sper eu, să-și fi pierdut din originalitate și din farmec. Scriitura Annei Burns debordează de vitalitate și de umor și sper că acest lucru se va simți și în română. Nu este o lectură ușoară, dar cititorilor le promit, pe cuvânt de fost pionier, că vor descoperi o scriitoare fascinantă.

Cea mai frumoasă traducere pe care ai citit-o?

La răstimpuri, mi se întâmplă să fac pasiuni răvășitoare pentru câte un scriitor. M-am îndrăgostit de Zeruya Shalev în splendida tra­ducere a lui Any Shilon. Și acum sunt uluită de cât de frumos poate să curgă româna ei. Iar traducerea Iuliei Gorzo a Teatrului lui Sabbath, de Philip Roth, am citit-o cu răsuflarea întretăiată de admirație. Preferata mea trebuie să fie, însă, Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu, de T.S. Eliot, în traducerea lui Florin Bican, un traducător și un scriitor minunat, dar mai ales mentor pentru o generație fantastică de traducători de literatură română și un prieten extraordinar.

Ceva ce ai vrut mereu să împărtășești legat de traduceri?

La sfârșitul anului trecut am fost invitată, prin amabilitatea doamnei profesor Lidia Vianu, să le vorbesc studenților de la Masteratul de Traducerea Textului Contemporan de la Limbi Străine în cadrul unei serii de ateliere menite să le deschidă apetitul pentru meseria asta extraordinară. M-am trezit, fără să vreau, că le vorbesc despre provocările pe care le presupune, despre orele lungi de muncă, de­spre sacrificii și epuizare și, drept ilustrare, venisem cu niște cearcăne până în brâu, accesoriul meu nelipsit pe sfârșit de an. Cred că am făcut-o și atunci, dar le-aș spune că puține lucruri se compară cu bucuria pe care ți-o dă încheierea unui manuscris, când, în fine, ai răzbit, asta după ce, lucrând la ea, nu de puține ori ți-a venit să dai de toți pereții cu cartea, și cu autorul, plus toate neamurile lui. Poate doar să ții cartea în mână și să le-o dăru­iești prietenilor.

O frază dintr-o carte pe care ai tradus-o și care a rămas cu tine de atunci?

Dintre cele traduse de mine, e o carte care îmi place foarte mult, Cum îți poate schimba Proust viața, de Alain de Botton, un îndreptar practic întru lecturarea lui Proust destinat omul modern și suferind de toate cele, dar și o pledoarie pentru citit, scrisă cu mult umor și o profunzime a observației extraordinară. Înși­rând lista bete­șugurilor de care Proust se plânge și cu care cititorul modern s-ar putea identifica, de Botton ne spune că suferea de o sensibilitate maniacală la zgomot. Printre altele, aproape că e ucis de enervare când în apartamentul parizian învecinat demarează lucrări de renovare. În corespondența cu prietena Mme Straus, îi explică: muncitorii, sosiți la șapte di­mi­neața, „insistă să-și manifeste buna dispoziție matinală bocănind cumplit și hârșâindu-și ferăstraiele în spatele patului meu, apoi trândăvesc vreme de jumătate de ceas, apoi reîncep să bocănească îngrozitor, așa încât nu pot să adorm la loc… Am ajuns la capătul răbdării“. Și, ca să-l termine definitiv: „Mai este un domn care se mută la etajul al patrulea al ace­luiași imobil, de unde aud totul de parcă ar fi la mine în dormitor“. Ajunge să-și facă vecina „vacă“ și, când muncitorii îi modifică acesteia dimensiunea scaunului de toaletă de trei ori, insinuează că încercau să-l facă să-i cuprindă posteriorul enorm. Paragraful m-a amuzat teribil, toată cartea e delicioasă, dar m-a încercat și un mic sentiment de rușine la gândul ocărilor cu care îmi potopesc, în gând, vecinii, când sunt stresată.

Povestește-mi ceva despre tine care să nu aibă legătură nici cu tradusul, nici cu jobul de la ICR.

Am un pitbull deghizat în motan. În manualul de utilizare al rasei spunea că e pisică de intelectuali. Asta se traduce într-o luptă permanentă, cot la coadă, pentru scaunul de la birou. Am frustrant de puțin timp liber și o mulțime de idei apropo de petrecerea lui, cel mai adesea când am enorm mult de lucru. Îmi doresc cu ardoare să citesc mai mult. Faptul că ajung să citesc de cinci-șase ori aceeași carte nu mă consolează. Nu conduc, din păcate, sau din fericire pentru pietoni și eventualii pasageri. Călătoresc puțin, de obicei la concerte. Am o teamă teribilă de avion, pe care îmi pare că am luat-o, acum mulți ani, într-o deplasare de serviciu, de la Radu Paraschivescu. Mi-aș fi dorit să vină la pachet și cu o fărâmă din talentul lui. Colec­ționez compulsiv cărți, haine și reviste de modă și, pe cale de consecință, molii și praf. Brodez, deși n-am mai pus mâna pe ac de mult timp. Acum trei ani m-am apucat de tricotat un fular, un proiect căruia nu-i văd prea curând capătul sau franjurii. Merg la film și la teatru mai rar decât mi-aș dori. Periodic, îmi îngădui câte un maraton de seriale, dar am tot timpul sen­zația aceea din copilărie că am teme de făcut. Fumez mult, din păcate. Sunt destul de domestică. Lăsată de capul meu, probabil că m-aș sălbătici. Din fericire, prietena mea mă târăște cu ea pe la vernisaje mișto.

Și cum s-a întâmplat să te molipsești de frica de zbor?

Mergeam la un târg de carte. Zburasem deja de câteva ori cu avionul și fără nici cel mai mic incident. Pe Otopeni, din vorbă în vorbă, Radu Paraschivescu ne povestise cu un haz imens un incident legat de propria lui teamă de zbor și la finalul relatării m-a prevenit că e molipsitoare. Am concediat râzând ideea, dar îmi amin­tesc și acum călătoria aceea în care mă uitam la Radu Paraschivescu cum citește cu desăvârșire relaxat, sorbindu-și tacticos sucul de portocale, în vreme ce mie îmi trecea, pentru prima oară, prin minte gândul panicat că omul chiar nu e făcut să zboare. Pe de altă parte, din momentul acela, ori de câte ori plecam în delegații împreună cu colegul Florin Bican, căutam să stau lângă el în avion. În primele minute de după decolare, când, inevitabil, Florin scotea din rucsac Biblia regelui Iacob, pe care o purta tot timpul cu el, și începea să citească, mă linișteam aproape instantaneu. Nu pot descrie panica îngrozită care m-a încercat singura dată când am băgat de seamă că Florin, pesemne prea obosit ca să citească, nu și-a scos Biblia. Din fericire, a fost un zbor lin. Mica mea superstiție nu s-a confirmat. Cum s-ar zice, am trăit să povestesc.

Galerie foto