A 70-a ediție a Berlinalei s-a încheiat într-o notă optimistă, odată ce a fost proiectat There Is No Evil de Mohammad Rasoulof – pentru ca o zi mai târziu filmul să câștige Ursul de Aur, după o Competiție mai degrabă cuminte. În noua categorie Encounters, care de acum înainte va promova vocile originale, Cristi Puiu a fost distins cu Premiul de regie, restul filmelor premiate fiind realizate de cineaști la început de drum – filmul care a câștigat premiul secțiunii, documentarul The Works and Days (of Tayoko Shiojiri in the Shiotani Basin) e al doilea lungmetraj (dar ce lung, are opt ore!) al cineaștilor C.W. Winter (american) și Anders Edstrom (suedez).
Carlo Chatrian, noul director artistic al Berlinalei, a mers la sigur când, împreună cu noul director executiv, Mariette Rissenbeek, a programat There Is No Evil în ultima zi de proiecții a celei de-a 70-a ediții a festivalului (20 februarie – 1 martie 2020). Filmul iranianului Mohammad Rasoulof avea toate datele necesare pentru a primi Ursul de Aur, deci nu era păcat să nu stăm în tensiune un festival întreg? Filmul e foarte bun și complex, și tratează o temă de actualitate – pedeapsa cu moartea încă existentă în Iran, deși vorbește mai ales despre liberul arbitru pe care oamenii îl au în relația cu un regim opresiv. În plus, autorul lui are o poziție fragilă în țara sa. După ce s-a întors de la Cannes în 2017, unde câștigase premiul secțiunii Un Certain Regard cu A Man of Integrity, lui Rassoulof i s-a reținut pașaportul și a fost condamnat la un an de închisoare, pedeapsă care nu a fost încă aplicată. Oficial, nu are voie să mai lucreze până la sfârșitul zilelor, deși producătorul lui a spus la Berlin că represiunea nu e pe față, dar că piedicile sunt de tot soiul. Producătorul le-a mulțumit pe scenă actorilor care și-au riscat viața acceptând să joace în film, deci situația nu e prea plăcută.
There Is No Evil e un film de 150 de minute împărțit în patru capitole de sine stătătoare, fiecare având legătură cu cineva condamnat la moarte și cu cineva care a omorât ori nu un condamnat – pentru că în Iran și militarii în termen au această sarcină, nu doar călăii plătiți. Miza lui Rasoulof e de a demonstra că, supunându-se acestui ordin inuman, cetățenii obișnuiți devin complicii sistemului represiv, însă filmul, dincolo de tragismul anumitor scene, are în general un aer optimist pentru că demonstrează că oricând poți spune Nu și că asta contează. E un mesaj foarte puternic și foarte periculos pentru puterea de la Teheran, de aceea filmul ar trebui văzut mai ales în țara lui, deși acolo nici un film al lui Rasoulof n-a fost proiectat în cinematografe.
În general, premii pe bune
Palmaresul decis de juriul prezidat de Jeremy Irons a fost în punctele esențiale excelent, deși a avut și scăpări. Ursul de Argint Grand Jury Prize a plecat în SUA, la Never Rarely Sometimes Always, al treilea lungmetraj al cineastei independente Eliza Hittman, film care a fost selecționat la Berlin înainte de a lua U.S. Dramatic Special Jury Award pentru neorealism la Sundance. Amintind de 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pe care Hittman îl citește azi în cheie feministă și spune că îl consideră o capodoperă, dar că reprezintă punctul de vedere al unui bărbat), Never Rarely Sometimes Always urmărește două fete de liceu, dintre care una gravidă, care fug din Pennsylvania (unde minorele nu au voie să facă avort fără acordul părinților) la New York (unde e voie). Povestea e spusă într-un mod simplu și lipsit de emoție, deși suspansul crește odată ce fetele ajung la New York și lucrurile se complică pentru că nu au bani să tragă la un hostel. Deși regizoarea se abține să melodramatizeze, cu fiecare scenă devii tot mai atașat de aceste fete care nu se au decât una pe alta, străduindu-se să fie cât mai cool. Tocmai de asta îți devin și mai dragi – că nu se exterioriează și că regia perfectă a lui Hittman lasă să se întrevadă foarte puțin din clocotul dinăuntru.
Cele două protagoniste adolescente, care nici n-au mai făcut cinema până acum, Sidney Flanigan și Talia Ryder, ar fi meritat mai mult Premiul de interpretare feminină decât Paula Beer, care l-a primit pentru romance-ul mitologic Undine, de Christian Petzold. Revelată de precedentul film al lui Petzold, Transit, Paula Beer e la doar 24 de ani noua stea a cinematografiei germane. Ea e talentată, dar filmul e pasabil și nu o pune în evidență. Probabil, însă, că juriul a vrut să nu dea mai mult de un premiu aceluiași film.
Al treilea premiu ca importanță, cel pentru regie, i-a fost înmânat cu venerație de cineastul brazilian Kleber Mendonça Filho (membru al juriului) sud-coreeanului Hong Sang-soo pentru The Woman Who Ran. Mi-a plăcut mult filmul, dar nu a avut cotații nemaipomenite în tabelul criticilor străini din „Screen International“. Deși Hong Sang-soo e același în toate filmele sale (le-ai putea pune la un loc și face unul singur), aici schimbă infinitezimal registrul și e parcă mai interesat de relațiile dintre femei și bărbați văzute din punctul de vedere al femeilor. E aproape o impietate să povestești un film de Hong Sang-soo, ființă care parcă se hrănește cu aer, dar o să riscăm spunând că actrița lui-fetiș, Kim Min-hee (care în 2017 a luat Premiul de interpretare feminină la Berlin pentru On the Beach at Night Alone), e din nou personaj principal, interpretând o femeie care pretinde că soțul, cu care are un mariaj fericit, e pentru prima dată în cinci ani plecat de lângă ea, de aceea ea își vizitează trei prietene vechi. Ca întotdeauna, filmele lui Hong Song-soo spun mult mai mult decât par să spună (sau invers), și tocmai din această imprecizie și din acest aer vag vine farmecul. Ce vezi pe ecran nu are nici un fel de garanție. Totul poate fi în același timp așa cum pare, dar și cu totul altfel. Nu știu de ce, dar am sentimentul că, dacă Kleber Mendonça Filho nu era în juriu, The Woman Who Ran n-ar fi luat nimic.
Sacrificarea vacii originare
Din păcate, juriul a sacrificat First Cow, o reîntoarcere a cineastei americane Kelly Reichardt la western, văzut ca mijloc de sondare a naturii umane și a istoriei SUA. John Magaro și Orion Lee interpretează rolurile a doi fugari care pe la 1830 pun bazele unei mici afaceri cu gogoși prăjite în colibă și vândute pe o bucată de lemn, în așa-zisa piață a așezării din Oregon (că sat nu-i poți spune). Primul e un bucătar american, al doilea un chinez care-și încearcă norocul în America. Vaca din titlu e prima vacă adusă în respectiva așezare pentru căpetenia ei (Toby Jones), iar eroii o mulg noaptea fraudulos. La fel ca în filmele fraților Coen sau în The Sisters Brothers, al lui Jacques Audiard, istoria Americii e un teritoriu fascinant, nu doar pentru că îi face pe cineaști să-și imagineze plecând de la prezent cum a fost înainte, dar și pentru că oferă un cadru fertil unor fabule sau parabole despre condiția umană.
Un nu hotărât lui DAU. Natasha
Juriul a decis să acorde Premiul pentru scenariu fraților Fabio și Famiano D’Innocenzo pentru Favolacce/ Bad Tales, film regizat tot de ei, în care un grup de copii crescuți într-un climat de violență mocnită încep să fabrice bombe. Filmul mi s-a părut lipsit de voce personală, dar plin de pretenția de a spune chestii dure într-un mod sofisticat. Mai bizară, însă, a fost decizia de a un premiu celui mai controversat film din festival, DAU. Natasha de Ilia Kjanovski și Ekaterina Oertel. Acesta este primul din cele peste zece lungmetraje montate de Kjanovski din peste 700 de ore de material brut filmat de germanul Jürgen Jürges timp de mai mulți ani în imensul studio construit la Harkov, în Ucraina, și destinat dubiosului proiect stalinist DAU. Aproximativ 352.000 de persoane au participat la acest proiect demarat ca un simplu film biografic despre savantul (real) Lev Landau (de aici titlul DAU), dar care s-a dezvoltat (odată cu megalomania regizorului, probabil) într-un fel de Truman Show în care unii interpreți au locuit ani întregi pe platou și și-au interpretat rolurile (sau pe sine), în vreme ce Jürgen Jürges a filmat însoțit de o echipă foarte restrânsă.
Jeremy Irons a și spus când a anunțat Premiul pentru contribuție artistică deosebită pentru Jürgen Jürges că juriul a avut păreri diferite despre etica filmului, ca și cum s-ar fi scos din ecuație. În afara lui DAU. Natasha, o mini-serie intitulată DAU. Degeneratsia/ DAU. Degeneration a fost proiectată în Berlinale Special (secțiune necompetitivă, dar tot în Selecția Oficială). Criticii est-europeni cu care am vorbit – dar și cei germani – au considerat filmul o oroare, în schimb a fost lăudat de presa anglo-americană. Un selecționer de festival din Suedia cu care am vorbit a apreciat filmul, mai ales „interpretarea“ Nataliei Berejnaia. Cel mai proaspăt scandal constă într-o scrisoare deschisă pe care cinci jurnaliști ruși au adresat-o lui Carlo Chatrian, legându-se nu de moralitatea în sine a proiectului stalinist (cui îi folosește el, de pildă), ci numai de abuzul sexual deja celebru, cu sticla de coniac, de la finalul filmul, care le-a sunat revoltător într-o perioadă în care Harvey Weinstein e tras la răspundere pentru viol (de când se dă Rusia după America?). Filmul are deja o proastă reputație în Rusia, unde și Ministerul Culturii l-a considerat „propagandă pornografică“, dar asta nu înseamnă nimic. Ministerul Culturii a criticat și filme realmente valoroase și deranjante politic, de pildă, Leviathan, de Andrei Zviaghințev. Ca o mică paralelă, un așa-zis jurnalist iranian a protestat și la conferința de presă a filmului lui Rasoulof, spunând că și el a făcut armata și că în realitate militarii în termen nu ucid civili. E însă o mare diferență între cele două filme. Pe scurt, There Is No Evil e cinema. Dau. Natasha nu.
Premiul de interpretare masculină i-a fost acordat italianului Elio Germano pentru Volevo nascondermi/ Hidden Away de Giorgio Diritti, unde îl interpretează – foarte bine, din câte am înțeles (am ajuns la Berlin după ce filmul a fost proiectat pentru presă) – pe pictorul naiv Antonio Ligabue (1899-1965), care a dus o viață de damnat.
Effacer l’historique/ Delete History de Benoit Delépine, Gustave Kervern, a primit în mod surprinzător Premiul Special oferit cu ocazia celei de-a 70-a ediții a festivalului (premiu care a înlocuit în acest an Premiul Alfred Bauer, fostul director al Berlinalei, decedat în anii ’80, azi fiind suspectat că a colaborat cu naziștii în timpul războiului). Surprinzător pentru că Effacer l’historique e un film pentru mase, cel mai amuzant și mai lipsit de miză din selecție, deși atacă era digitală și dependența de internet și telefonie mobilă. Trei francezi care au suferit în moduri diferite de pe urma internetului încep un adevărat război și, culmea, îl și câștigă.
Dacă vârsta e un număr, ce e durata unui film?
Dificultatea lui Malmkrog, filmul pentru care Cristi Puiu a fost premiat pentru regie în secțiunea Encounters, nu stă în lungimea lui de 200 de minute, ci în faptul că e (în mod intenționat) alcătuit din dialoguri filosofice scrise de Puiu plecând de la Vladimir Soloviov. Efortul de a urmări argumentația în lipsa unei narațiuni propriu-zise face să nici n-ai sentimentul că timpul trece greu, dar trebuie să-i lași filmului timp să se așeze, la fel ca nenumăratele feluri de mâncare pe care cei cinci comeseni la degustă pe îndelete în timp ce vorbesc. Provocarea lui Puiu e să facă un film pe care el însuși l-a numit „indigest“ (într-un interviu din 2018), când toată lumea vrea fast-food și totul e aici și acum.
Poate pentru a arăta că secțiunea Encounters va deveni de acum înainte cea mai interesantă secțiune a Berlinalei, Premiul pentru cel mai bun film s-a dus la The Works and Days (of Tayoko Shiojiri in the Shiotani Basin) de C.W. Winter și Anders Edstrom, un documentar de opt ore despre un sat de munte din Japonia, care nici n-a mai avut loc, de lung ce era, în proiecțiile pentru presă.
Așadar, Berlinala 2021 se anunță interesantă, dar până atunci să vedem dacă se ține Cannes-ul. Când scriam avanpremiera Berlinalei, Festivalul de la Hong Kong tocmai anunțase că se amână, în 2 martie a fost amânat și Festivalul de Film Documentar de la Salonic. Să vedem ce-o mai fi.
COMPETIȚIE:
Ursul de Aur pentru Cel mai bun film:
Sheytan vojud nadarad/ There Is No Evil de Mohammad Rasoulof
Ursul de Argint Grand Jury Prize:
Never Rarely Sometimes Always de Eliza Hittman
Ursul de Argint pentru Cel mai bun regizor:
Hong Sang-soo pentru Domangchin yeoja/ The Woman Who Ran
Ursul de Argint pentru Cea mai bună actriță:
Paula Beer pentru Undine de Christian Petzold
Ursul de Argint pentru Cel mai bun actor:
Elio Germano pentru Volevo nascondermi/ Hidden Away de Giorgio Diritti
Ursul de Argint pentru scenariu:
Fabio și Famiano D’Innocenzo pentru Favolacce/ Bad Tales de Fabio și Damiano D’Innocenzo
Ursul de Argint pentru Contribuție Artistică Deosebită:
Jürgen Jürges pentru imaginea filmului DAU. Natasha de Ilia Kjanovski, Ekaterina Oertel
Ursul de Argint pentru a 70-a Berlinală:
Effacer l’historique/ Delete History de Benoit Delépine, Gustave Kervern
ENCOUNTERS:
Cel mai bun film:
The Works and Days (of Tayoko Shiojiri in the Shiotani Basin) de C.W. Winter, Anders Edstrom
Premiul Special al Juriului:
The Trouble with Being Born de Sandra Wollner
Cel mai bun regizor:
Cristi Puiu pentru Malmkrog
Mențiune Specială:
Isabella de Matias Pineiro
GWFF Best First Feature Award:
Los conductos de Camilo Restrepo
Mențiune Specială:
Nackte Tiere/ Naked Animals de Melanie Waelde
Berlinale Documentary Award:
Irradiés/ Irradiated de Rithy Panh
Mențiune Specială:
Aufzeichnungen aus der Unterwelt/ Notes from the Underworld de Tizza Covi, Rainer Frimmel
FOTO 1: Erik Weiss
Galerie foto
