Până să se pună în vânzare discul de vinil (deja plătit în avans distribuitorului), am primit spre ascultare versiunea informală, format MP3, a noului album semnat de Berti Barbera și Nicu Patoi – Blue Drops (A&A Records, 2020).
Playerul Qmmp de pe Linux a rulat fișierele câteva zile în mod repetat, iar eu m-am străduit din răsputeri să-mi reprim sentimentul de plăcere vinovată. Evidența sunetului armonios distribuit melodic și dinamic mă frăgezea. Și, pentru că trăim în zodia gongorismului intertextual, mă perpeleam să comit o parafrază la zicerea scriitorului Eugen Barbu, care acum aproape patru decenii îl gratula pe jucătorul de fotbal Cămătaru cu propoziția: „Rodioane, m-ai învins!“. Cedarea sagacelui cronicar microbist venea după o lungă perioadă de respingere și nenumărate articole în cuprinsul cărora solidul craiovean, cam rudimentar în exprimarea picioristică de pe teren, era beștelit în toate felurile, indiferent câte goluri și împotriva cui marca. De data aceea, Cămătaru băgase mingea în poarta echipei naționale a Suediei și adusese calificarea alor noștri la turneul final european. Cum să nu te declari învins?
Aflat într-o postură mai comodă – fiindcă n-am scris niciodată împotriva cuplului de muzicieni Nicu Patoi & Berti Barbera, dar nu știu de ce mă blocam ascultându-i – aș formula parafraza cam așa: „Berti, m-ai convins!“. Convingerea o irigam însă de ceva anișori; de nu mă înșală memoria, chiar din vremea când Barbera nu cânta cu Patoi și nici nu contoriza la discografie vreun titlu. Reținerea s-a manifestat și la discul de față. Dinainte să ascult măcar o piesă, împuns sub coasta dreaptă, la ficat, de recomandarea câtorva prieteni – cum că aici e vorba de blues – timp de vreo sută de minute, cât durează două rotiri complete în player, am fost contrariat și sâcâit că nu se potrivește ceva. Ce anume, însă? Firește, mi s-a năzărit că vocea lui Berti! Ba mi se părea prea sofisticată, ba prea adusă din butoane sau prea forțată ca, bunăoară, în piesa If You’re Viper. Eram gata să-i prescriu neliniștitului vocalist că: „Musai să bei mai mult alcool de proastă calitate, să fumezi mahoarcă rugoasă de pe valea Dâmbovnicului și să petreci noapte după noapte cu femei pierdute, pentru ca vocea ta să capete timbrul specific blestemaților cântăreți de vocație, pripășiți pe la periferia marilor metropole americane!“. Abia la a treia reluare a discului, îngerul care dormitează deasupra mea s-a trezit și mi-a scos prejudecata din urechi. Atunci mi-am dat seama că Berti Barbera & Nicu Patoi nu cântă blues, ci Muzică. Da, Muzică! Pur și simplu Muzică, scris cu majusculă!
Trebuia să-mi fi dat seama citind lista pieselor. Diversitatea compozițiilor traduce limpede intenția – și reverența! – muzicienilor. Trimiterea pe poteci de blues vine de la felul în care Barbera a compus, aranjat și executat piesele proprii. Cat Logic, Blue Drops Falling on My Head, Rain on my Window și Get a Mojo sună precum nestematele din Delta Mississippi: fără chitară, doar muzicuța și sunetele obținute prin frecarea unei scânduri de spălat rufe sau pocnirea cu palma a unor cutii și oale de bucătărie. Habar n-am dacă Barbera a folosit alte instrumente, dar efectul e cât se poate de reușit și de încântător. Nu trebuie să fii maniac al bluesului ca să apreciezi rezultatul. Fie și cu prețul confuziei epistemologice, ca să zic așa! Muzica se răsfață în aceste piesișoare ca florile de bumbac pe câmpurile din Alabama. Aplauzele survin concret, deși muzicienii lipsesc din camera în care le savurez cântarea…
Trimiterile subtile la genuri și predecesori nebănuiți abundă în materia discului, ceea ce mi-l face foarte simpatic. Muzică și conștiință muzicală de sine. Sau muzică la puterea a doua.