I s-au aplicat la repezeala toate cliseele posibile legate de „proza tinara” (s-a vorbit de mizerabilism, de cultul banalitatii si de resuscitarea „povestii”, ca si cum toate astea ar fi avut vreo legatura cu romanul), iar Circul nostru… a ramas de atunci un exemplu de lucru bine facut, de o abilitate narativa gospodareasca, o aparitie revigoranta a tranzitiei romanesti.
Bineinteles, ma voi stradui in cele ce urmeaza sa arat ca lucrurile nu stau chiar asa, ca romanul lui Teodorovici se incadreaza cu greu in modelul prea schematic al receptarii „generatiei tinere”, ca aparitia sa era, de fapt, la fel de insolita in 2002 ca aceea din 2006 a lui Teodosie cel Mic de Razvan Radulescu. Si voi incepe prin a spune ca proza lui Teodorovici nu este una „de tranzitie”, doritoare sa inregistreze mutatiile morale din fiinta nationala si sa denunte grotescul prin violenta reprezentarilor epice, asa cum procedeaza „mizerabilismul” nouazecist (Daniel Banulescu, Petre Barbu). Povestile de viata ale trasnitilor de azi (Sorin Stoica) si supravietuirile monstruoase sau bonome din postcomunism ale „oamenilor noi” din subterana ceausista (Petru Cimpoesu, Dan Lungu) nu pot fi regasite in scrierile lui Teodorovici aproape niciodata. Scriitorul nu are o predispozitie anume pentru pitoresc, chiar daca dispune de un umor veritabil – fie el „nebun” sau „amar”, cum l-au numit criticii (uneori chiar in interiorul aceleiasi propozitii!).
Proza lui Teodorovici nu ajunge sa descrie cazuri sociale ori morale din unghiul de vedere al „normalitatii”, asa cum declara o comentatoare in 2004. Drept dovada, chiar prozele scurte adunate in volumul Atunci i-am ars doua palme, care focalizeaza pe mici fragmente de neant valah, nu reusesc sa construiasca o veritabila critica sociala. Cu atit mai mult, romanul Circul nostru va prezinta: nu contine un extras de tranzitie, nici macar in forma parabolica. Faptul ca autorul a reluat titlul romanului ca nume de rubrica de comentariu politic in ultimii doi ani in revista pe care tocmai o cititi nu poate decit sa va induca in eroare. „Circul” din romanul lui Lucian Dan Teodorovici nu este unul politic, fiind „al nostru” in mult mai mare masura decit acela de pe ecranul televizorului.
Existentialismul revizitat
Un manual al intimplarilor este romanul acesta, o poveste compusa din secvente autonome, mai importante decit intregul. Fiecare capitol aduce o noua serie de aventuri bizare, caraghioase, pentru care naratorul nenumit al romanului are, se vede, o deosebita predilectie. Iese pe pervaz, chipurile ca sa se sinucida, si este apostrofat de un vecin pentru expunere indecenta; merge la biserica sa-si verifice atasamentul confesional si asista la un mic scandal condimentat cu dispute teologice. In general, orice dialog inofensiv degenereaza intr-o cearta si orice intilnire intr-o confruntare. Este ceva in modul personajului de a se comporta si de a vorbi care ii enerveaza pe ceilalti, antrenindu-i pe o panta aberanta a controversei. E firesc ca eroul nostru sa resimta viata ca pe o corvoada si lumea ca pe o aberatie pe care vrea sa le nege prin sinucidere, dupa cum la fel de firesc este ca sinuciderea sa esueze matematic, din aceeasi blestemata fatalitate care il face sa treaca din gafa in neintelegere si apoi iar in gafa. Consecventa personajului cu sine este exemplara si definitorie pentru scrisul lui Teodorovici inca din primele proze (Guma de mestecat, de exemplu) si din romanul de debut din 1999. Acelasi sinucigas ghinionist este prezent in toate scrierile autorului, gafeur invariabil, om ridicol intre oameni ridicoli, animind o lume narativa remarcabil de organica.
Eroul din romanul lui Lucian Dan Teodorovici nu este unul lipsit de stramosi literari. El descinde, in linie directa, din plimbaretii incontinenti ai romanelor din anii ’30, indivizi boemi si fara radacini, flineuri sau dromomani in cautarea unui loc in care sa se poata opri pentru o clipa, eliberati de sentimentul inutilitatii care ii macina. Calin Adam din Interior de Fintineru, Ferdinand Sinidis al lui Bonciu din Bagaj sau adolescentul din Intimplarile lui Blecher ii sint frati buni, globe-trotteri ai propriilor universuri provinciale (Bucurestiul lui Fintineru este, cu siguranta, un oras de provincie), evazionisti care nu mai au unde sa fuga. Ei deambuleaza haotic, visind intilniri mirabile si lansindu-se in aventuri improbabile, asteptind sa li se intimple ceva. La fel, naratorul din Circul nostru va prezinta: isi umple zilele trecind de la un program TV la o revista porno si de la o plimbare in tramvai la o excursie in gara. Gesturi fara consecinte, lipsite de orice implicare personala, ale unui ins deja convins de inutilitatea lor si a sa: „Umblu fara tinta, pina ajung in fata unei biserici. Nici un chip cunoscut pina aici. Asa ca nu-mi ramine decit sa pun in practica ideea ce ma incearca, de a intra in biserica. In definitiv, chiar si asta s-ar putea transforma in ceva interesant”.
Critica a vorbit, in 2002, despre rezonanta existentialista a unui astfel de roman, urmind intuitia lui Serban Foarta, care i-a si dat formularea cea mai pregnanta: „existentialismul de circiuma si gang”. S-a instapinit totusi convingerea ca Teodorovici parodiaza cu mijloace, stiu eu?, postmoderne o formula literara in care nu crede. Mai degraba insa, romanul autenticist isi gaseste in autorul iesean un veritabil continuator, reluind cu hotarire nu numai spiritul, ci chiar practica de lucru a antecesorilor. Lipsa de identitate sociala si de radacini a eroului in lumea prin care se misca nu este decit un punct de plecare. Dar permeabilitatea la ridicol si posibilitatea de a-i contamina pe toti cei din jurul sau cu aura absurdului il individualizeaza iarasi pe eroul din Circul nostru, apropiindu-l de fratii sai de acum 70 de ani. El ia toate intimplarile prin care trece ca pe niste aventuri existentiale, gata sa resimta violenta boanta a realului chiar si intr-o intilnire fara consecinte cu niste tigani obsceni intr-un tramvai. Nervozitatea zgindarita a eroului aminteste de disperarile nemotivate ale naratorului blecherian in fata sertarelor cu nasturi din casa parinteasca. In fine, clasica este si constructia romanului ca o serie de incercari de sinucidere ratate sau reusite. Orice scriere autenticista are o puternica tenta doctrinara, un schelet teoretic vizibil. Aventura eroului in real echivaleaza cu aventura autorului existentialist in cautarea unei solutii de iesire din disperare. Lucru cu atit mai vizibil la Teodorovici, a carui carte e un veritabil tratat ilustrat despre sinucidere si ratare.
Unanimitatea exegetilor a avut dreptate
Editia a doua a romanului aduce o serie de revizuiri, mai ales prin eliminarea unor pagini, pentru fluidizare. Dispar, astfel, unele scene de tranzitie la bloc, autorul formulindu-si tot mai net refuzul pitorescului urban. Certurile intre soti batrini, acriti de viata, dispar din peisaj, ca irelevante pentru aventura sinucigasului titular. In schimb, biografia eroului absurd pare, prin contrast, mai bogata, ceea ce ne indreptateste sa vedem in Circul nostru va prezinta: aventura unei constiinte, si nu a unei societati imature in cautare de sine. Din acest motiv, recunosc, astept cu o mare curiozitate aparitia filmului cu un scenariu realizat dupa acest roman. Chibitez: cartea va bate filmul, caruia i se pun in fata o multime de probleme. Dificultatea de a-l ecraniza pe Teodorovici nu vine doar din necesitatea de a evita grotescul si violenta, promovind in schimb ridicolul si absurdul. Mai greu este sa convertesti in limbaj cinematografic umorul atit de aparte al autorului iesean, umor care apartine textului, si nu povestii. Gindirea inceata a tuturor personajelor, mania lor de a se crampona de inutilitati, de a scoate un armasar din fiecare biziit de tintar fac din Teodorovici un prozator veritabil, detinator de tehnica si de limbaj personal. Poate prea personal ca sa devina atit de usor limbaj cinematografic.
In romanul foarte bine scris al lui Teodorovici (aici, unanimitatea exegetilor a avut dreptate), limbajul este vehiculul nebuniei, al absurdului si lehamitei. Personajele nu dialogheaza niciodata adecvat cu situatia data, reusind sa compromita momente critice cum este sinuciderea si afectind gravitatea atunci cind sint surprinse dezbracate in sufragerie. Se intelege de aici ca fundamentala lor nepotrivire in lume tine de un program existential si de o poetica auctoriala. Ei sint profesionisti ai ratarii, chiar daca se dovedesc ageamii cind e vorba de o sinucidere ca la carte. Dupa cum si autorul se plaseaza voluntar, prin seriozitatea umorului sau metafizic, in rasparul unei literaturi vesele, cu preocupari etice si sociale, de comentariu national cu morala la urma.