În rândurile care urmează, Dan Coman vorbește despre cea mai nouă dintre cărțile sale, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (Editura Polirom, 2019), dar și despre mode literare, visul american personal trăit în Iowa City, Bistrița, realitate, anii de studenție și, cum altfel, despre poezie.
SPAȚIUL celui mai nou roman pe care îl semnați, aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, este un sat straniu, cu case, un pod, un râu, o fabrică de caolin. Bineînțeles, povestea trece și prin câteva spații urbane, dar decorul care se fixează în mintea cititorului este cel al satului. Cum a prins viață în imaginația dvs. acest spațiu?
Când am început să scriu cartea asta, aveam în minte două personaje: un țigan tânăr & fără trecut și o fată tăcută & foarte îndrăgostită. O fată care își exprimă dragostea într-un mod doar de ea înțeles, o tânără femeie care (și asta a fost ideea de la care am pornit, de fapt) repară oase într-un loc mai degrabă pustiu, lipsit de evenimente majore, fără nici un fel de coordonate spațio-temporale. Voiam doar să mă joc, să văd dacă e posibil să spun o poveste de dragoste fără să folosesc mijloacele obișnuite. Să formulez deviant un comportament deviant, așa cum e de obicei dragostea (între atâtea alte comportamente deviante, acceptate social). Cu cât reușeam să folosesc mai puține mijloace, îmi ziceam, cu atât mai bine. Fără acțiune, fără conflict, o poveste desfășurată doar la nivelul (aproape de neînțeles) al pământului și al epidermei. Nu puteam să-i plasez decât într-un sat. Un sat înconjurat de dealuri, aproape pustiu, decorul perfect în care cei doi puteau să stea unul lângă altul zile, luni, ani în șir și să tacă, să facă aceleași și aceleași mișcări, gesturi ritualice, stranii, lipsite de orice dinamică socială. Acțiune puțină într-un spațiu sărac și închis, în care ceilalți oameni să apară foarte rar, doar ca niște umbre și doar până la marginea proprietății lor și doar ca să dea nemulțumiți din cap înainte de a încuia porțile și de a dispărea în spatele perdelelor.
DESPRE MODE LITERARE. Și apoi, se tot spune că satul este ieșit din moda literară, aspect pe care ați ales să îl ignorați și în Parohia (Cartea Românească 2012; Polirom, 2017), și de această dată. Cum vă raportați la astfel de tendințe?
Nu mă interesează modele literare. Habar n-am, de fapt, dacă există așa ceva. Sau, dacă există și devin de neevitat, musai să fie dinamitate. Asta îmi place să fac cel mai mult atunci când scriu proză: să mă joc și să induc în eroare, să fandez, să folosesc nenumărate capcane pe care le plasez exact atunci când proza (mea) se apropie prea tare de proză. De exemplu, în toate cărțile mele există fragmente (destul de) lungi din cărțile anterioare, capitole copiate efectiv de acolo, poziționate în textele noi, plasate aici nu doar ca să fragmenteze și să schimbe ritmurile noii povești, ci și să le lege de poveștile anterioare; personaje cu rol important care trec dintr-o carte într-alta și care unesc registrele; poeme întregi care au apărut inițial în volumele de versuri și care funcționează doar în strânsă legătură cu acestea – elemente invizibile cu ochiul liber, dar care unesc toate cărțile într-o singură poveste, cea care contează. Restul paginilor/ cărților sunt doar niște capcane – foarte eficiente, e adevărat, și în care se cade extrem de ușor pentru că, de la distanță, paginile/ cărțile astea funcționează de sine stătător. Nu înseamnă, desigur, că e bine sau că e valoros ceea ce fac (cineva foarte apropiat mi-a spus, pe bună dreptate: ești prea orgolios, cine să-ți citească în felul ăsta cărțile?), dar nici nu mă prea interesează cum (mă) citesc ceilalți. Adică știu când textul e bun, altfel nu l-aș publica, dar știu și că multe din reacții vor fi din interiorul capcanelor – și din interiorul capcanelor întotdeauna vânătorul e zeul, iar indiferența lui devine cel mai adesea insuportabilă.
FEMEILE DIN CĂRȚI. Protagonistele noului roman sunt o femeie care repară oase și o cititoare împătimită, care uneori mănâncă pământ și pare desprinsă cumva din literatura lui Márquez. De la ce au pornit aceste femei, care sunt primele trăsături pe care ați știut că le vor avea?
Am vrut să văd dacă pot lucra cu două personaje feminine care existau deja în cărțile mele, chiar dacă rolul lor acolo era mai degrabă secundar. Fata care repară oase, de exemplu, a apărut prima dată în Irezistibil (2010). Am luat-o de acolo, exact din locul unde o lăsasem. Doar că nu am dus mai departe povestea ei, ci i-am creat, în cartea asta, trecutul – un trecut care nu mai are legătură cu contextul din Irezistibil, ci cu cel din aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată. În cazul Văduvei, celălalt personaj feminin, ea a apărut în câteva poeme lungi pe care le-am publicat în 2005 și pe care le-am refolosit acum – luând exact datele de acolo, lucrând exclusiv cu informațiile care apăreau în poeme, dar transcriindu-le în registrul prozei, folosindu-mă de structura sa densă & sofisticată care permite acoperirea urmelor.
DEPARTE. Ați scris acest nou roman pe când vă aflați la Iowa, în SUA, cu o bursă acordată de International Writing Program. Cum vă amintiți de cele trei luni petrecute în America?
Iowa City: visul american personal. Închipuiți-vă trei luni în care să nu ai de făcut nimic altceva decât ceea ce vrei tu să faci. Și eu nu voiam atunci decât să scriu. Ceea ce am și făcut. În rest: sunetul metalic al cicadelor, prietenia extraordinară a unui georgian și poemele senzaționale ale unui algerian, câteva baruri și multă IPA, țigări Newport și nici o admiratoare, plimbări lungi la marginea unui râu, Chicago & New York & Seattle, burgeri și Iowa Hawkeyes, literatură, somn zilnic de frumusețe, Q & A, tornade, căldură și frig, studenți și conferințe. Și timp, mereu timp doar pentru scris și pentru lenevit la capătul scrisului.
„AICI, ÎN IOWA CITY, am terminat o nouă carte. Nu știu dacă o voi publica vreodată, dar faptul că am scris a fost esențial pentru perioada petrecută aici“, spuneați într-un interviu din 2018, de acolo, referindu-vă, cel mai probabil, la acest roman. De ce nu știați pe atunci dacă îl veți publica? Cât timp îi lăsați unei cărți înainte de a decide dacă o veți publica, înainte de ultimele verificări pentru tipar? Ați procedat așa în cazul tuturor cărților? Cum funcționează lucrurile?
Unele cărți sunt în sertar de 10 sau 15 ani. Nu le-am recitit, pentru că nu am amintiri foarte bune în ceea ce le privește. Probabil acolo e locul lor, în întuneric, pentru totdeauna.
Cele pe care deja le-am publicat au avut, fiecare, o soartă diferită. Primul volum de poeme a apărut pentru că soția mea a trimis manuscrisul, fără ca eu să știu, la concursul „Aurel Dumitrașcu“ – și când m-au sunat cei din juriu să mă anunțe că sunt câștigător, le-am închis după nici două minute, crezând că e o farsă. Prima carte de proză am publicat-o abia după trei cărți de poezie și abia după ce prestigioasa editură la care am trimis-o (cu pseudonim, fără nici o recomandare) a acceptat să publice prozele lui George T., un nume absolut necunoscut, dar o carte surprinzătoare care i-a făcut pe cei de acolo să o accepte (în vremuri în care, la acea editură, nici nu se punea problema publicării cărților de proză scurtă).
BISTRIȚA. Ați ales să rămâneți la Bistrița, unde organizați an de an și un festival de poezie, alături de Marin Mălaicu-Hondrari, și unde sunteți profesor. În ce constă farmecul locului pentru dvs.? Și apropo de locuri, cum vedeți azi anii în care studiați filosofia la Cluj?
Bistrița e acum cam așa cum era Clujul când făceam facultatea. Un oraș lent, pestriț, fără orizont. Dar un oraș mic și liniștit, numai bun de economisit energie și timp. Pentru că Bistrița e genul de loc în care timpul se scurge altfel. Iar eu am nevoie de cât mai mult timp liber pentru scris. E singurul lucru care mă interesează la orașul în care am ales să locuiesc. Nu cred că aș fi avut o alternativă mai bună. Am fost norocos și inspirat când am ales să vin aici. Cu atât mai mult cu cât aici l-am întâlnit pe Marele Ț, Gavril Țărmure, un manager cultural de excepție care a făcut posibilă (re)poziționarea Bistriței pe harta culturală. Nu doar prin seriile de concerte camerale, nu doar prin taberele de pictură și sculptură, cât mai ales prin sprijinirea și finanțarea unor evenimente literare extraordinare. E omul căruia eu și Marin Mălaicu-Hondrari îi datorăm posibilitatea de a avea aici, an de an, festivalul internațional de poezie și muzică Poezia e la Bistrița – ajuns, iată, la a XII-a ediție.
BIBLIOTECA LUI DAN COMAN. Cum arată biblioteca dvs. și care sunt scriitorii cărora considerați că le datorați cel mai mult?
Poezie. Multe, multe cărți de poezie. Pentru că poezia e una dintre modalitățile cele mai riguroase de înțelegere a literaturii. Text și metodă. Rilke și Sociu, Trakl și Mina Decu, Szymborska și Vlădăreanu, Anne Sexton și Alex Văsieș, Teodor Dună și Istvan Kemenyi, Gellu Naum și Alexandra Turcu – mii de cărți de poezie de la care am învățat enorm și pe care le țin mereu la îndemână.
POETUL SCRIIND PROZĂ. Cum vă ajută și cum vă încurcă poetul atunci când scrieți proză?
Atunci când joc fotbal nu mă încurcă deloc faptul că știu să joc și tenis de masă. Înțeleg automat că s-au schimbat regulile, văd diferențele, schimb strategiile, dozez diferit efortul. Mintea, ca orice alt instrument, funcționează eficient doar atunci când scopurile sunt foarte clare – corpul, săracul, exact ca sufletul, se adaptează mai greu, pe parcurs.
REALITATE. Cât contează realitatea pentru scriitorul Dan Coman, cât, cum și de ce luați din realitate pentru a transforma în ficțiune?
Întotdeauna pornesc de la realitate, de la datele concrete și abrazive ale acesteia – doar că, atunci când scriu despre ea, realitatea începe să mă plictisească. Așa că modific până ce textul nu mai are nimic de-a face cu realitatea inițială. Păstrez doar aparențele, restul e invenție pură.
SCRIITOR ÎN ROMÂNIA. Între orele profesorului, timpul pentru scris, familie, cărțile citite, evenimente, cum arată o zi obișnuită pentru dvs.?
Cafea la 4 dimineața. Scris până la 7. Micul dejun. Școală de la 8 la 15. O plimbare prin oraș, câteva piese noi ale celor de la GoGo Penguin în căști. Vizitele prietenilor. Yahoo și Facebook. Țigara de seară. Un episod nou din The New Pope. Citit și visat. Somn și discreție. Nimic spectaculos.
RITUAL. Sunt cărți pe care le-ați scris noaptea (primele), altele pe care le-ați scris dimineața devreme, unele pe care le-ați scris mai greu, altele, ca Parohia, de spre care spuneați că le-ați scris ușor. În toate aceste perioade, ce a rămas neschimbat în ritualul dvs. de a scrie, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre proză?
Plăcerea. Uriașa plăcere pe care o resimt în fața caietului studențesc cu foi veline. Entuziasmul care-mi explodează în cap ori de câte ori, aflându-mă la școală, pe stradă sau la KFC, îmi amintesc că acasă mă așteaptă pixurile mele cu gel negru. Siguranța pe care mi-o aduce de fiecare dată gândul la plăcerea aceasta.
ENESCU. Anul trecut apărea și volumul Enescu. Caiete de repetiții, în colecția Biografii romanțate de la Polirom. Cum a fost această întâlnire cu Enescu pentru dvs., cum ați documentat cartea, ce v-a plăcut cel mai mult scriind-o?
Mi se întâmplă rar ca în fața colii albe de hârtie să intru în panică, recunosc, dar de data asta chiar așa a fost: documentându-mă pentru această biografie romanțată, atât de mult am început să-l admir pe Enescu, încât, cu fiecare pagină pe care o scriam, personajul Enescu mi se părea și mai sărac, și mai lipsit de consistență. Sunt în continuare panicat ori de câte ori aud vorbindu-se despre cartea asta. Știu prea bine că nu am reușit să mă ridic la nivelul subiectului – dar mai știu și că, într-o bună zi, voi reveni asupra lui și voi face ceea ce e, cu adevărat, de făcut.
POETUL. După anul cârtiței galbene (2003), ghinga (2005, Dicționarul Mara (2009) și Insectarul Coman (2017), pe când un nou volum de poezie? La ce lucrează poetul Dan Coman? De ce unele titluri ale cărților dvs. se scriu cu litere mici? Cum vedeți poezia autohtonă tânără?
Lucrez la o carte pentru copii. Un lung poem care, observ, se transformă încet-încet într-o feerie rimată.
În ceea ce privește titlurile cărților de poezie, nu e nici o explicație specială – doar că uneori, din motive pur vizuale, prefer să folosesc litere mici. Cât despre poezia care se scrie acum în România: sunt încântat!
DE ȚINUT MINUTE. Unul dintre textele dvs. a devenit în acest an subiect pentru simularea de bacalaureat la limba română în județul Iași. Cum vi s-a părut acest lucru? Și pentru că tot am ajuns aici, ce i-ați spune unui tânăr de 18 ani, ce v-ar fi prins bine să știți la vârsta lui?
M-am bucurat când am văzut subiectul de la simulare, normal, dar o bucurie de genul ăsta face parte din categoria celor care nu durează mai mult de o zi.
Ce mi-ar fi prins bine să știu la 18 ani? Nu știu, poate faptul că științele și literatura nu se exclud, așa cum credeam pe atunci (dar adolescenții de-acum sunt mult mai inteligenți decât eram noi și deja știu lucrul ăsta).
O ÎNTÂMPLARE. După 17 ani de la debut, patru volume de versuri, patru în proză, două biografii mai mult sau mai puțin romanțate și alte texte publicate, premii, rezidențe și burse, texte incluse în antologii din mai multe țări, care considerați că este cea mai frumoasă întâmplare pe care v-a adus-o literatura?
Aveam 19 ani, eram în primul an de facultate și locuiam într-un cămin de elevi, la Liceul Electromagnetic din Cluj. Nebun după literatură, visam doar poeme lungi și sofisticate în stilul lui Saint-John Perse, texte cu care umpleam caiete întregi, noaptea, după ce în cămin se dădea stingerea, iar eu mă retrăgeam în baie și, cocoțându-mă pe pervaz, fumam și scriam până mult după miezul nopții. Nu mă interesa nimic altceva. În weekenduri, când nu mergeam acasă, stăteam la terasa barului de lângă liceu și citeam. Acolo am văzut-o prima dată. O fată înaltă și tăcută, așezată la masa din capătul terasei, fumând și citind. Părea mereu că vrea să-și ascundă prezența, să-și alunge frumusețea așa cum alungi cu mâna, din reflex, o muscă enervantă. Ne-am văzut de mai multe ori acolo, la Piști Bar, dar nu ne-am vorbit. Apoi, la începutul iernii, întâmplător, ne-am reîntâlnit la o petrecere, într-un cămin studențesc. Aveam la mine Cartea de iarnă a lui Ion Mureșan, purta în geantă O rugă americană, antologia bilingvă de poeme a lui Jim Morrison. Pe la jumătatea petrecerii am plecat – neobservați, doar noi doi, făcând, la lumina slabă a neonului din hol, schimbul de cărți, stângaci ca niște dealeri începători. Ningea superb. Ne-am plimbat toată noaptea printr-un Cluj pe care până atunci nu-l mai văzusem. Nu am vorbit decât despre poezie, cu zăpada urmându-ne tăcută, mereu la doi pași în spatele nostru, strălucind. La capătul nopții, înghețați și îndrăgostiți, am intrat în barul gării, singurul deschis la ora aia, să bem o cafea și să ne încălzim. În boxe, neașteptat pentru acel loc, Doors – Whisky Bar –, iar la bar, cocoțat pe un scaun înalt, cu capul în mâini, Ion Mureșan. Sau cineva care semăna leit cu el, nici nu mai conta. Am băut cea mai proastă cafea din lume, fericiți. De atunci au trecut mai bine de 25 de ani. Barul acela nu mai există, zăpezile sunt tot mai rare, Clujul de atunci e acum Bistrița. Bem cea mai bună cafea la ibric din lume. Poezia continuă să ne încânte.
FOTO 1: Ana Toma