Nu ascund ca eforturile mele de promovare s-au concentrat pe spectacolul de teatru. Tot tacimul: afise facute ca lumea, comunicate de presa, reclama in ziar, anunturi in cadrul tuturor evenimentelor care s-au petrecut in ultimele saptamini la Casa de Cultura, mai mult de o suta de invitatii etc., toate facute din timp, asa cum scrie la carte. Baietii de la stand-up au tras la xerox citeva afise alb-negru si le-au pus prin oras cu trei zile inainte de spectacol. Rezultatul: la piesa de teatru au venit vreo 70-80 de oameni, la stand-up comedy, sala Casei de Cultura – de vreo suta patruzeci de locuri – s-a umplut, ba chiar s-a stat si printre rinduri, pe jos sau in picioare. Nu mai spun ca pretul biletului la stand-up comedy era triplu fata de cel de la piesa de teatru.
Practic, toate datele erau in dezavantajul spectacolului de stand-up comedy. Vorbeam de un brand, Ludic, de un dramaturg celebru, de o promovare, hai sa nu-i zic profy, dar serioasa, versus o trupa de studenti aflati la primul show pe o scena. Nu vreau sa comentez aici calitatea celor doua tipuri de spectacol (dupa mine, ambele au fost bune pe palierul lor). Si nici nu are rost, intrucit vorbim de momentul anterior desfasurarii lor.
Am incercat sa-mi explic interesul diferit al publicului, care – si intr-un caz, si-n celalalt – s-a aratat inainte de a se stinge lumina din sala si de a se aprinde reflectoarele aceleiasi scene pe care s-au desfasurat cele doua spectacole. Marturisesc ca nici acum nu am un raspuns. Poate doar ca ideea de teatru e cumva asociata cu o manifestare, daca nu cumva prea simandicoasa – culturala! –, macar artificiala, care n-are nici o legatura cu viata obisnuita. Intrevad aici aceeasi prejudecata care apare de fiecare data cind un artist se confrunta cu publicul larg: tot ce poarta eticheta de „cultura” n-are cum sa fie prea grozav! Si nu stiu cine e mai vinovat de asta: cei care au tinut sa-si prezinte arta ca pe un lucru imund sau publicul care refuza din start orice chestie care i-ar putea solicita efortul gindirii.