Actualitate  -  Suplimentul de Cultura  -  

Fragment din prefața volumului, semnată de criticul literar Bogdan Crețu

Am mai scris: Emil Brumaru este cel mai senzorial poet român! Totul există în poezia sa ca efect al supradimensionării simțurilor, nu ca obiect al contemplării; nu există un real de care privirea poetică ia act și pe care îl estetizează meșteșugărește, ci o per­cepție dementă, hiperexcitată, care transformă tot ce atinge în poezie. Erotismul este, în poezia lui Emil Brumaru, suma tuturor simțu­rilor (să ne amintim: Brillat-Savarin, atât de familiar și consangvin autorului Detectivului Arthur, socotea că ar trebui acceptat în nomenclator și un al șaselea simț, pe care îl numea „simțul genitor sau iubirea fizică“ și care ar năpădi „organele celorlalte simțuri“), răspândit când difuz, când imperativ printre toate celelalte experiențe, deturnându-le de la orientarea lor inițială sau îmbogățindu-le, dându-le o intensitate aparte și chiar condiționându-le. E un truism că în poezia lui Brumaru obiectele sunt erotizate, dar un truism e o sursă a certitudinii. De data aceasta, fiind vorba de o poezie de final, trebuie spus că erotizarea nu se petrece doar ca efect al proximității, al contemplării unui trup. Ea nu mai presupune pre­zența, ci vizează și anamneza. Reflexele au rămas, ochiul decupează liniile și formele erotice ale rea­lității, obsesia feminității, cultul ei, când falic-păgân, când diafan, persistă, dar tonul îl dă reîntoarcerea la imaginile unei viri­lități apuse. Bătrânețea e resim­țită ca estompare a virilității, ceea ce obligă la o recalibrare a resurselor. De aceea, erotismul e, în aceste texte, încărcat de melancolie. Îndrăznelile sunt cel mai adesea proiecții iluzorii sau reconstituiri imaginare. De fapt, mai toată poezia erotică a lui Emil Brumaru stă sub semnul provizoratului, e mai degrabă himerică decât concretă. Bătrânețea e o stare de spirit pe care poetul o refuză pentru că poezia sa e o sinteză senzorială, simțurile au rămas vigilente, dorința persistă:

Ți-am tot ieșit în cale. Nu mă vezi.

Atunci am început să-ți duc dovezi

Că-mi place părul tău, privirea ta,

Dar te-ai uitat la mine disprețuitoare, rea,

Ca la un zid pe care nu e scris nimic,

Fără să-mi simți iubirea-n tiriflic.

Erai prea tânără? Eram eu prea bătrân

Și-n suflet doar cu amintirea orbitorului tău sân?

Pentru a evita încărcarea melancolică a acestor poeme, aspectul lor retrospectiv, poetul fuge fie în ludic, cultivând cântecul de lume, chiuitura, naivitățile înscenate (ca în Constatările de hobbit), fie, la capătul opus, în imn, în ado­rația pastelată, care șterge contururile ferme și mută carnalul în lilial. Imaginația nu mai are nevoie decât de sugestie, de pre­simțirea unei posibilități, oricât de vagi: „Iubesc femei pe care nici nu le-am văzut“. Ceea ce caută acum e, de fapt, amintirea vagă, provenind nu din expe­riența directă, ci dintr-un fel de atavism psihologic, a paradisului pierdut, în care sexualitatea era încă pură, nesupravegheată de canoane. Multe dintre aceste poeme sunt, în pofida îndrăznelii lor, imnuri pioase, în care femeia e obiect de cult, al adorației cvasi-religioase:

Ce umeri și rotunzi aveai și plini!

Îți vine să îngenunchezi și să te-nchini

Și să săruți, nemaiținând măsura,

Acolo unde îți ajunge, arsă, gura.

De multe ori, imaginația fixează scenariul erotic în cadre perfect idilice, paradiziace. Așa se explică abundența basmelor și feeriilor pe care poetul le scrie, alcătuind o lume mirifică, nevinovată, de dinainte de păcat, cu zâne îndrăznețe, zurlii și zmei potenți, cu personaje shakespeariene evadând din cărți și amestecându-se într-o lume de dinainte de începuturi, într-o poveste fără sfârșit. E în aceste versuri un amestec delicios de copilărie și de senzualitate, de frenezie a simțurilor și de melancolie, de înjurătură și de rugăciune, de joc și de solemnitate. Deloc întâmplător, Emil Brumaru rescrie parcă la nesfârșit aceste scenarii, în variante multiple, intuind că e o lume inepuizabilă. Sub observația avidă și aprobatoare a poetului, zânele, ielele, copilele, îngerii, spiridușii shakespearieni, Regina Mab comit gesturi ambigue, și copilărești, și lubrice, și naive, și tendențioase:

Regina Mab cădea, foarte cochetă,

Cu fundu-n sus în propria-i poșetă,

Când căuta un ruj, un fard sau o pastilă

Pe care-o înghițea în mare silă

Să nu rămână din greșeală grea.

Ce fulgul meu, ce argintie pana mea!

Marcarea prezenței poetice e o sursă de ludic. Registrul unor astfel de convenții fermecătoare este echivoc, mereu echivoc, ceea ce le și oferă posibilitatea reduplicării. Sunt versiuni ale aceluiași basm fără sfârșit, scris de un bătrân mai mult melancolic decât lubric, care nu și-a uitat uimirile infantile, capabil să retrăiască în imaginație sau în amintire (tot aia), la aceeași intensitate, și lu­mea magică a copilăriei, în care totul e posibil și totul e nevinovat, și vârsta hiper-hormonală a iubirii care șterge constrângerile morale. În poezia lui Emil Brumaru zânele, zmeii învârtoșați, Feți-Frumoșii apatici, îngerii, nimfetele, pițipoancele, femeile insinuante ca un peșrev, Maica Domnului și Dumnezeu însuși sunt parte din aceeași poveste. Asta pentru că ea descrie, în mii de ipostaze, paradisul, fie el pierdut, fie regăsit, dar niciodată dogmatic.

Emil Brumaru (1939-2019) este unul dintre cei mai importanți poeți români. A debutat în 1970 cu Versuri, volum premiat de Uniunea Scriitorilor din România. Alte volume publicate: Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio, Robinson Crusoe (1978), Dulapul îndrăgostit (1980), Ruina unui samovar (1983, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor), Dintr-o scorbură de morcov (1998), Poeme alese. 1959-1998 (2003), Fluturii din pandișpan (2003), Poezii (carte la borcan, 2003), Opera poetică (3 vol., 2005), Submarinul erotic (2005), Infernala comedie (2005), Cântece de adolescent (2007), Povești erotice românești (volum colectiv, 2007), Ne logodim cu un inel de iarbă (2008), Versuri (2010), Povestea boiernașului de țară și a fecioarei… (2012), Intelectuali la cratiță (volum colectiv, 2012), Rezervația de îngeri (2013) și Sfâșiat de umbra unui înger (2013). La Editura Polirom a mai publicat volumele Cerșetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu (2004), Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (2006), Basmul Prințesei Repede-Repede (în colab. cu Veronica D. Niculescu, 2009), Opere I. Julien Ospitalierul (2009), Opere II. Submarinul erotic (2009), Opere III. Cerșetorul de cafea (2012; 2014 în colecția „Eseuri & confesiuni“), Opere IV. Dumnezeu se uită la noi cu binoclul (2014), Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi (în colab. cu Veronica D. Niculescu, 2014) și Opere V. Crepusculul civil de dimineață (2015). Este laureat al Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ (2001) pentru Opera Omnia, în 2011 a primit Premiul revistei „Observator cultural“, de asemenea pentru Opera Omnia, iar în 2013 Premiul Președintelui UNITER. În 2014 primește Premiul pentru Literatură în cadrul galei Oamenii Timpului. Poemele sale au fost incluse în antologii din România, Germania, Franța și Anglia.