Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ pu­blică în avanpremieră un fragment din volumul Ionesco. Elegii pentru noul rinocer, de Liliana Corobca, care va apă­rea în curând în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

A doua întâlnire cu Marilina

Aproape toate rudele noastre erau la Paris și în sudul Franței, numai Angélique, Emil și Teodor erau în România. Bunica noastră a născut doisprezece copii, doi au murit de tineri, dar zece au crescut, s-au căsătorit, au avut și ei copii. Mama era al doilea copil în familie, după Angela, mătușa noastră care nu a plecat în Franța și care a ajutat-o pe mama. Și unchiul Emil a ajutat-o să se angajeze la Banca Națio­nală, că nu era ușor. De tata și rudele lui nu știam nimic, în genere credeam că nu mai am tată. Când mama îl credea mort eroic pe front, primește o scrisoare de la mătușa Angela, care auzise ceva de avocatul Ionescu. Mama întreabă, se interesează, caută, el este, da, trăiește. Se întâlnește tata cu sora mamei și da, e viu, ne cheamă la el, e bogat, cumpără case care s-au ieftinit acum, după război. Mama nu prea povestea despre acea perioadă. Îmi aduc aminte cum am venit la București. Mătușa Angela își găsise de lucru la Craiova, noi am stat la un hotel mic de lângă gară și îl așteptam pe tata. Angélique ne-a ajutat apoi cu locuința, nu știam atunci că tata ne va lua la el, nu știam ce înseamnă un divorț și toate cele ce au urmat. Mama era sigură că va face dreptate și va anula sen­tința ceea conform căreia noi am fost câștigați prin proces de tata, de parcă am fi fost niște lucruri, nu ființe vii. Jojo era băiat mare, dar nu l-a întrebat nimeni ce vrea și ce crede. Mama zicea că după moartea lui Mircea, fratele nostru mai mic, ea și tata au devenit doi străini. Mama putea să ne lase pe noi la București și să se întoarcă în Franța, să-și vadă de viața ei, putea să meargă la Craiova, unde se mutase sora ei, trăia bine și o chema mereu, dar nu, ea a ales să vegheze lângă puii ei, inima ei de mamă simțea ceva în neregulă. Dintr-o parte pare frumos și nobil că tatăl bogat, cu funcții înalte, cu câteva case unde se puteau lăfăi destui oameni, ne-a luat la el, să ne ofere educație alea­să, să aibă grijă de noi. De ce să moară de foame copiii lui, când el se scaldă în bine și bani? Dacă mama l-ar fi iertat, iar el ar fi putut scăpa de scorpia ceea tânără și de toată armata de neamuri gălăgioase care o însoțeau… Frumoasa lui soție, care mie mi se părea mereu un balaur, la cât de rea și de vicleană era, nu a dorit să ne accepte. Nu suporta ca tata să cheltuiască bani pe noi, nici să ne vorbească frumos, să ne vorbească blând și iubitor, că eram speriați și nu-l văzuserăm de ani de zile și nu-l țineam minte. Privea triumfătoare și oarecum liniștită nu­mai dacă tata îl bătea pe Eugen și striga la mine. Nu suporta să mâncăm la aceeași masă cu ea, de parcă eram spurcați, nici să avem camere lângă ei, mari și luminoase, și să dea ochii cu noi în fiecare zi. Nu ne suporta deloc și nici nu catadicsea să ascundă acest fapt. Ne făcea în tot felul, ne certa pe nedrept, uneori de față cu tata, care tăcea. Îmi aduc aminte ce scandal a făcut când tata mi-a cumpărat haine. Era înainte de începerea anului școlar și noi nu vorbeam limba română, ne-a adus și un profesor care să ne învețe. Cred că venea în fiecare zi. Câți bani cheltuiți pe noi, că doar profesorul nu venea pe gratis! Murea de ciudă soția ceea a lui. Mama își căuta de lucru, nu avea nici unde sta, până s-a mutat mătușa au locuit împreună, apoi a găsit ea o cămăruță… Săraca, nu avea cum să ne ajute.

Mama simțea când scorpia ne jignea, când plângeam și ne era rău. Eu aveam unsprezece ani, iar fratele meu treisprezece. La vârsta asta, el era destul de matur, crescut mai mult singur, cu mama de di­mineața până seara la lucru, și să apară în viața lui, așa, nitam-nisam, un tată autoritar care doar poruncea: ai să faci, ai să înveți, ai să zici. Eugen nu putea accepta. Pe mine nu mă băga în seamă. Nici la liceu scump și prestigios nu m-a trimis, așa, ca pe Eugen. Eu mai trebuia să mă adaptez, să mai învăț limba, așa că stăteam mai mult acasă, cu toate neamurile lor, nu aveam unde mă duce, trebuia să rabd totul, până n-am mai putut și am fugit la mama, imediat ce ea și-a găsit de lucru și o cameră mică, nici nu aveai unde călca acolo, dar eram cu mama mea și mă temeam că va veni tata după mine să mă ia înapoi. Numai că nu a venit nimeni, soția lui era chiar bucuroasă, acum făcea totul ca să plece și Eugen. Nu a mai întrebat de mine niciodată, nu m-a căutat, nu mai existam pentru ei… În cămăruța ceea abia încăpeam noi două și, când îi ajungea cuțitul la os, venea la noi și Eugen și mai rămânea pe noapte. Apoi se întorcea.

Acum mă gândesc că toată viața am trăit înghesuiți, în camere mici, de asta ne-a plăcut foarte mult în Moara ceea, era larg, avea fiecare camera lui, avea spațiu fiecare. Era o casă uriașă, cu etaj, cu camere multe și mari, cu grădină și curte, cu pomi, animale. Și în casa tatei Eugen avea camera lui, apoi tata i-a dat voie să ocupe podul, erau acolo mobile vechi, el învăța acolo, picta, citea. Îi plăcea în podul lui, avea intimitate, avea camera lui, mai departe, dar era liniște și îi era greu cu noi, când eu cu mama dormeam în singurul pat îngust, iar el se întindea pe jos. De asta se întorcea, deși acolo nu-l iubea nimeni.

CARTEA

„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru ființe mici, ca pe icoană și știa poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Își spuneau versuri, iar când el ne vizita, se jucau, se strâmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Știam că așa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două fețe, unul tânăr, altul bătrân, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înve­se­lească, așa erau mama cu Eugen. Dansau amândoi uneori, nu aveam patefon, cânta Eugen sau cântau amândoi și dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrânită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tânără, o fetiță, și fericită, și bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau și devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă și fiu.

Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Când eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aș vrea la un teatru, a zis ea și eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cât am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cât eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar când și eu am avut, am băut toți banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.“