Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Cel mai recent film al lui Ken Loach, Sorry We Missed You/ În absența dvs., trebuia lansat în 27 martie 2020, dar Independența Film i-a amânat premiera până când se mai liniștesc apele cu coronavirusul. Am decis să publicăm în această săptămână interviul realizat anul trecut la Cannes cu Ken Loach și cu scenaristul Paul Laverty, sperând să vă facem și mai curioși să vedeți filmul atunci când va ieși la noi. Sorry, we won’t miss you.

Sorry We Missed You/ În absența dvs. e povestea unei familii din Newcastle. Abbie (Debbie Honeywood) are grijă de oameni în vârstă și tocmai și-a vândut mașina pentru ca soțul ei, Ricky (Kris Hitchen), sătul să treacă de la un angajator la altul, să cumpere o dubiță și să înceapă să lucreze pentru o firmă de curierat. Aici li se spune angajaților că sunt propriii șefi, dar de fapt sunt exploatați la sânge. Cuplul are doi copii (o fetiță și un adolescent) cu care petrece tot mai puțin timp din cauza muncii. Loach se concentrează pe mo­dul cum familia modernă suportă tot mai greu presiunile vie­ții (mai ales financiare) și arată cât de greu a devenit ca mediul familial să atenueze șocurile exteriorului.

Filmul e parțial inspirat de cazul șoferului Don Lane, care era angajat ca liber profesionist (cu mașină proprie) la firma britanică de curierat DPD și care a murit în 2018 pentru că, diabetic fiind, a ratat niște consultații medicale de teamă că va fi sancționat financiar. Cazul a produs vâlvă în Marea Britanie, mai ales că, fiind liber profesionist, văduva lui nu putea pretinde compensații din partea firmei.

Am fost singurul jurnalist din România care a stat de vorbă alături de colegi străini cu Ken Loach și Paul Laverty la câteva zile după premiera mondială a filmului în Competiția Festivalului de la Cannes. Cum era de așteptat (sunt deja la al treilea interviu cu ei), cei doi spun „noi“, nu „eu“, când vorbesc despre munca la film. (După 13 filme împreună, e și normal.) Și tot cum era de așteptat, prima întrebare s-a referit la repetatul anunț de retragere a octogenarului cineastului (e născut în 1936).

În 2014 ați spus că Jimmy’s Hall va fi ultimul dumneavoastră film și, cu toate astea, ați mai făcut două de atunci – I, Daniel Blake (2016) și Sorry We Missed You.

Ken Loach: Da, am spus inițial că o să mă retrag și că nu mai pot face filme deoarece turnajul la Jimmy’s Hall fusese dificil. Era foarte frig. Dar pe urmă m-am tot gândit că a fost o prostie să spun asta. De fapt, în cinema e ca în fotbal, trebuie să iei fiecare meci așa cum vine și să nu te uiți în urmă.

Oricum, bănuiesc că e greu să renunțați atât timp cât mai aveți povești de spus.

Ken Loach: Cred că cinemaul a găsit întotdeauna povești bune în viața de zi cu zi, dar azi ele îți sar în ochi de cum ieși din casă. Am spus tot timpul că ele vor fi credibile atâta timp cât se sprijină pe oameni. E mai greu când încerci să nu faci vizibilă mâna politicului, ci să lași personajele să fie ele însele și mesajul să se creeze prin intermediul poveștii. Pentru noi e ceva mai simplu, pentru că facem cinema de atâta timp, dar pentru cineaștii tineri e tot mai greu să găsească finanțare pentru filme despre oameni obișnuiți.

Adevărul e că găsești nenumărate subiecte de film în Marea Britanie. De pildă, lucrând cu Paul la I, Daniel Blake, am tot povestit despre cât de mult s-a schimbat viața celor ce muncesc. Până acum aveai o slujbă sigură într-o companie sau într-o fabrică și puteai lucra toată viața. Dar acum munca a devenit foarte nesigură aproape pentru toată lu­mea și devine tot mai nesigură cu cât marile corporații se străduiesc să-și reducă costurile, făcându-i tot mai vulnerabili pe oameni. Asta mi-a rămas în minte încă de acum câțiva ani, dar problema a fost de a găsi povestea prin care să o spunem. La un moment dat, Paul a venit cu ideea să reflectăm această temă prin intermediul lup­tei pe care o duce o familie pentru su­praviețuire.

De regulă, oamenii își păstrează încrederea când muncesc, dar când se duc acasă toată presiunea iese la iveală. Începi să te gândești la ce nu poți face, te macină sentimentul de vinovăție că nu mai ești atât de prezent în viața copiilor, îți amintești de datorii. Tensiunea de la muncă, presiunea financiară, faptul că viața de familie nu mai e poate atât de relaxată, că relațiile dintre soți au de suferit (lucrează la ore diferite iar seara sunt epuizați), toate apa­să. Deci acesta a fost scopul: să reflectăm munca din ziua de azi prin intermediul unei familii.

Paul Laverty: Munca s-a schimbat sub ochii noștri cu o viteză uluitoare. Acum 10 ani, când am venit cu un film la Cannes, era un singur retailer care vindea online. Acum sunt cel puțin cinci în Ma­rea Britanie. Întrebarea e cui îi folosește tehnologia, pentru că a ajuns să ne transforme în sclavi. E o formă de șantaj asupra oamenilor, vezi și noul limbaj din contractele pe care eroul le semnează. Când te angajezi nu se spune că ești angajat, ci că „urci la bord“, se vorbește despre „obiective“, nu despre salarii, și e foarte interesant cât de repede ajungi să te lași prins în acest mecanism. Când devii „șofer proprietar“, toată responsabilitatea și toate riscurile se transferă de pe umerii companiei pe umerii tăi. Nu mai ai voie să îți iei libere, iar dacă ai vreo urgență nu poți lipsi nici 20 de minute. Totul se strânge în jurul tău. Care e scopul, până la urmă, când nu te mai poți ocupa de propriii copii?

„Mulți oameni sunt pur și simplu blocați în contracte“

Și jurnaliștii liber profesioniști aleargă azi de colo, colo în vreme ce marile companii prosperă.

Ken Loach: Cred că, în mod normal, asta se numește piață liberă și acesta e fundamentul Uniunii Europene – competiția dintre companiile private. Când o companie mai mică e înghițită de una mai mare se vorbește despre com­petiție. Aceste companii prosperă folosind mână de lucru ieftină – și cum faci asta? Făcându-i pe cei care muncesc pentru tine tot mai vulnerabili. Cea mai mare erezie pe care am putea-o spune acum ar fi că piața liberă nu funcționează. Corectitudinea politică nu are legătură azi doar cu minorită­țile etnice sau sexuale, ci și cu piața liberă. Până când nu vom pune la îndoială conceptul de piață liberă, nu vom ieși din situația de acum. Logica e inevitabilă.

Păreți mult mai deprimați decât în I, Daniel Blake. Nu mai e nici o urmă de umor acum.

Ken Loach: Mai sunt glume pe ici, pe colo, dar poate că unele sunt glume de băieți.

Paul Laverty: În cazul de față, lucrurile nu sunt oricum prea vesele. Nu poți trăda acești șoferi care sunt blocați în slujba lor. Mă gândesc la cazul șoferului Don Lane. Mulți oameni sunt pur și simplu blocați în contracte și e o tragedie să nu poți ieși din acest cerc vicios.

V-ați concentrat mai mult pe personajul șoferului?

Ken Loach: Am vrut să ne concentrăm și pe soție, și pe soț în egală măsură. Ea este în aceeași situație cu soțul, ba chiar face un sacrificiu vânzându-și mașina pentru ca el să poată cumpăra dubița. E un personaj esențial al poveștii.

Paul Laverty: De fapt, cred că ea e sufletul filmului, iar scena de la final dintre ea și soț e, poate, cea mai importantă pentru personajul ei. Ține la copii și suferă că nu se poate ocupa mai mult de ei, dar în același timp nici nu poate trăda oamenii în vârstă de care are gri­jă. Ea înțelege mai bine decât Ricky faptul că e esențial să nu piardă contactul cu copiii. La nivelul inteligenței emoționale Abby e peste Ricky.

Ken Loach: Cred că nu are chiar tot timpul dreptate. De fapt, la un moment dat e și puțin nedreaptă când dă vina pe Ricky.

Paul Laverty: E greu să nu lași să se strecoare dezamăgirea că și-a vândut mașina ca să-i susțină afacerea. E normal să fie furioasă. Dar așa se întâmplă când presiunea e prea puternică: oamenii ajung să dea vina unii pe alții.

„Oamenii sunt foarte izolați“

Filmul scoate în evidență un adevăr tot mai crud al zilelor noastre: atunci când lucrezi pe cont propriu, sindicatele nu te pot apăra.

Ken Loach: Așa e. În ziua de azi, oamenii sunt foarte izolați. Ce poate face Abby sau ce pot face șoferii care trag să-și păstreze contractele scrise într-un limbaj atât de alunecos? Și-ar pierde slujbele. E foarte greu pentru sindicate să se organizeze în atari condiții, iar asta se întâmplă nu doar în Marea Britanie, ci și în SUA și Europa.

Ce le-ați făcut actorilor încât să devină una cu personajele lor?

Ken Loach: Totul începe de la scenariu, dar pe urmă, când te gân­dești cine le va da viață acestor personaje și începi să cauți, cauți până când găsești oameni pe care poți să-i crezi, de care să-ți pese și care să fie talentați. La interpreții din film nu a contat că lumea nu-i știa, ci că sunt foarte talentați. Debbie (n.red.: Debbie Honeywood), de pildă, e în viața de zi cu zi profesor suplinitor, dar când o pui lângă o persoană în vârstă devine blândă, amuzantă, bună – totul din instinct. Știe instinctiv și cum să se poarte în familie, cu băiatul ei furios. Nu e neobișnuit că singura persoană cu care va trage o ceartă va fi soțul ei. La locul de muncă absorbi presiunea, iar când ajungi acasă îi dai drumul. E important să găsești interpreții care să fie credibili în astfel de situații, pe urmă totul devine ușor. Nici nu repet cu actorii. Ne pregătim doar, facem niște mă­run­țișuri ca să creăm senzația unei familii – îi ducem la fast-food sau la un restaurant ca să deprindă dinamica unei familii, dar filmările sunt întotdeauna o surpriză.

„Imensa diferență socială din societate“

Perioada în care stăm de vorbă e foarte activă în Franța, unde „vestele galbene“ sunt în stradă de atâtea zile. Ce părere aveți despre acești protestatari?

Ken Loach: Îmi place militantismul lor și faptul că ies săptămânal, dar nu știu ce vor face în faza următoare, deoarece, ca să schimbi lucrurile, trebuie să fii capabil să faci o analiză a ce a provocat situația pe care vrei s-o schimbi. Nu să identifici simptomele, ci cauza, și apoi să lupți pentru a o schimba. Nu poți spune: „Vrem să se îmbunătățim asta și asta“. Teama mea e că această mișcare antrenează oameni care sunt îngrijorați doar de simptome. Nu e suficient să fii nemulțumit că oamenii sunt săraci și șomeri, trebuie să cazi și de acord asupra motivelor pentru care sunt săraci și șomeri, iar asta e și mai greu. E de văzut dacă „vestele galbene“ se vor transforma într-o mișcare unită, care să aibă un program.

Paul Laverty: Mi se pare interesant să ne întrebăm de ce e atâta furie pe străzi în SUA și în Franța? Ceea ce cred că hrănește această furie, inclusiv în Marea Britanie, e imensa diferență socială din societate – și nu doar noi spunem asta. Sir Angus Deaton, care a luat Nobelul pentru economie, a spus: „Marea Britanie a luat-o pe urmele SUA, unde sunt mari decalaje între clasele sociale. De aici vine mânia“ și cred că acest motiv ar trebui analizat. Altfel, totul o va lua spre stânga, ori spre dreapta și se va da vina pe Orban, Soros și pe imigranții africani în loc să se vadă rolul corporațiilor.

Ce părere aveți despre faptul că filmele dumneavoastră sunt atât de diferite de glamour-ul Cannes-ului, dar cu toate astea ați participat în festival cu mare parte din filmele dumneavoastră?

Ken Loach: Festivalul de la Cannes, cu tot glamour-ul lui, e un preț mic pe care îl avem de plătit. Dacă vrei ca filmul tău să fie văzut, trebuie să mergi la Cannes, pentru că aici el are posibilitatea să fie cumpărat și arătat în multe alte țări. Pot trăi cu asta. Trebuie să știi să îți alegi bătăliile.

Dacă ați avea puteri nelimitate, cum ați rezolva problema Brexitului (n.red.: interviul a fost realizat în luna mai 2019)?

Ken Loach: O Uniune Europeană bazată pe documente unificatoa­re nu despre piața liberă, ci de­spre economii conduse democratic de către popor și care să lucreze pentru popor, nu pentru marile cor­porații. Dar pentru asta trebuie să aduci 28 de țări la un loc. E vorba, în fond, despre solidaritatea cu oamenii din Europa și nu de criterii economice.

Galerie foto