Interviu  -  Razvan Chiruta  -  

Au trecut aproape doi ani de la ediția a VI-a a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (3-8 octombrie 2018), cel mai important festival de gen din această parte a Europei, moment în care am avut prilejul de a sta de vorbă cu scriitoarea franceză Sylvie Germain. A studiat filosofia la Sorbona (master de filosofie și estetică) și la Nanterre (doctorat în filosofie și estetică). Din 1984 a publicat aproximativ 20 de romane, 15 eseuri consacrate spiritualității, orașelor și artiștilor, picturii și fotografiei.

I s-au decernat câteva premii importante, printre care Premiul „Femina“ (Jours de colère, 1989, tradus la noi ca Zile de mânie) și Premiul „Goncourt des lyceens“ (Magnus, 2005). A fost aleasă membră a Academiei Regale belgiene (2013) și e președintă de onoare la decernarea Premiului „Marguerite Duras“. Vă invit să parcurgeți mai jos acest dialog recuperat.

Am înțeles că nu vă place să acordați interviuri, din ce motiv această reticență?

Mai curând este vorba că nu îmi place televiziunea, nu-mi plac fotografiile, toată această agitație. E foarte frumos că oamenii sunt interesați de scriitori, doar că, atunci când am interviuri unul după altul, mă tem să nu mă repet.

Să începem clasic: când v-ați apucat de scris și ce anume v-a făcut să vă apucați de scris?

Am început să scriu relativ târziu, prin raport la romancierii care spun că au început să scrie foarte devreme, de când erau copii sau adolescenți. Aceasta deoarece pe toată durata studiilor, în timpul studiilor superioare, am trăit în această constantă a practicii scriiturii, chiar dacă era vorba de filosofie, nu de romane. Așa că am scris constant, mai întâi licența, apoi lucrarea de disertație și apoi un doctorat și astfel am căpătat acest exercițiu. Iar după ce am terminat studiile și nu am mai avut acest pretext, această presiune universitară, am observat că gustul pentru scris era mai departe acolo, doar că s-a deplasat către ficțiune.

Este un avantaj sau un dezavantaj să începi să scrii mai târziu?

Nu am o părere clară în acest sens, totul depinde de talentul persoanei. Sunt persoane care sunt în stare să scrie o operă foarte frumoasă foarte devreme și care câteodată se epuizează pe drum, sunt și cazuri inverse, la fel cum sunt și evoluții fără salturi dintr-o parte într-alta. Dar, normal, nu există o regulă absolută.

În copilărie aveți o deschidere către această zonă, către poveste, către imaginar? Sau ați descoperit-o ulterior?

Eram desigur interesată de po­vești, ca orice copil cred eu, îmi plăcea să îmi fie povestite, să mi le imaginez eu. De asemenea, am fost mereu foarte atrasă de ima­gini, de tot ce este vizual, de tot ce înseamnă imagine, de ilustrațiile din cărți, fotografii și pictură.

În ce măsură v-au influențat studiile de filosofie în ceea ce scrieți? Care sunt temele care vă obsedează, vă bântuie?

Centrală îmi este tema despre care am vorbit foarte mult, cea a com­plexității extreme a ființei umane, capabilă de tot ce este mai bun și de tot ce este mai rău. Prin urmare, mă refer la tema eternă a răului, căruia nu i se găsește niciodată un răspuns și care în general apare mai puternic la suprafață în vreme de război și din cauza lui. Probabil din acest motiv prima mea carte, Cartea nopților, care a fost tradusă în limba română, evocă trei războaie.

Am observat că dintre cărțile dumneavoastră câteva merg în această direcție a combinării trecutului cu prezentul. Care este originea, de unde vine interesul dumneavoastră pentru această abordare care transpare din scrierile dumneavoastră?

Suntem locuiți de trecut. Nu posedăm întotdeauna cunoștințe exacte privind elementele factuale, dar adineauri am vorbit de­spre probleme de genealogie, de psiho-genealogie: conservăm ceea ce s-a întâmplat în istoria țării noastre, iar aceste elemente istorice, în mod conștient sau în mod inconștient, ies la suprafață la un moment dat. Dumneavoastră, ca­re sunteți tânăr, cu siguranță că sunteți, la fel, locuit de turbu­lențele din trecutul apropiat al României, fie că vă dați seama sau nu. Lucrurile acestea se află în noi, nu le căutăm neapărat.

Se spune că lumea se întoarce înapoi, la aceleași greșeli ale trecutului, iar și iar. Cum vedeți dumneavoastră acest lucru?

Cu siguranță se întâmplă asta. Poate că este o interpretare prea rapidă, dar este foarte greu să fii, cum s-ar spune, un bun analist al contemporaneității. Filosoful italian Giorgio Agamben a scris o conferință exact asupra contemporanului. Spune lucruri foarte interesante despre cvasi-imposibilitatea de a fi un judecător foar­te bun al contemporaneității extreme, iar pentru a explica fo­losește imagine unui tablou, față de care, pentru a-l vedea și înțe­lege, trebuie să ai o distanță minimă. Altfel, poți fi orbit în fața unei lumini puternice, poți să te pierzi într-un detaliu. Din nefericire, avem impresia că lecțiile istoriei nu prea ne-au folosit. Vedem cum în Rusia revine nostalgia țarului, cum Statele Unite se află într-o regresie totală – e poate pentru prima dată când se întâmplă așa ceva acolo. La fel, vedem ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, în Iran, pe scurt peste tot. În același timp, vedem cum Europa dovedește din nou că are memoria scurtă și cum se închide în diverse forme de rasism. Nici în Franța nu suntem foarte siguri de ce se întâmplă, cu extrema dreap­tă, cu elementele foarte rasiste, cu porniri față de negri, arabi, musulmani… Vedeți ce se întâmplă și în Birmania (Myanmar), la bu­diști (n.r.: populația budistă a persecutat și persecută foarte puternic minoritatea etnică rohingya, de religie musulmană, una dintre cele mai persecutate mi­norități din lume). Se spunea adesea că toleranța este de găsit în țările care au îmbrățișat o religie monoteistă. Budiștii sunt ca cei­lalți, căci ei urmează învăță­turile lui Buddha, noi le-am ur­mat pe cele ale lui Christos. Ve­dem cum discriminarea și rasismele se deplasează. Există o Africă anti creștină și așa mai departe. Istoria este pur și simplu cople­șitoare. Nu am învățat nimic din lecțiile istoriei. Există oameni politici care o spun și care strigă „aten­ție!“, dar nu îi ascultăm, îi dăm deoparte.

După dumneavoastră, care este rolul scriitorului, al intelectualului în această lume? Vă întreb pentru că în România în general intelectualii se ascund, nu intervin, se închid într-un turn de fildeș și consideră că nu e treaba lor să se implice în cetate.

Trebuie să și știi să faci acest lucru și să ai competențe. Sunt intelectuali, scriitori, pictori, artiști care doresc să se implice, dar nu știu cum. Găsesc că prea adesea actori, sportivi, intelectuali îm­brățișează un discurs public, dar fără să aibă îndeajuns de multe cunoștințe de politică și de ce se întâmplă la nivel geopolitic. Cu toate acestea, își permit să țină discursuri frumoase, pline de umanitate, dar fără nimic în spate. Uneori, pot face mai mult rău. Văd că pe anumite subiecte legate de societate se afirmă actori, actrițe, dar care în fapt nu cunosc suficient tema despre care vorbesc. Iar cei ce cunosc subiectul sunt agasați, consternați sau se înfurie să vadă că cei care stăpânesc dosarul nu sunt ascultați – în general, dramele sunt mult mai complexe decât ceea ce auzim –, dar bineînțeles că ascultăm actorul sau actrița, persoana care se bucură de notorietate, care are propria versiune asupra faptelor și care simplifică foarte mult.

Mi se pare că sunteți foarte implicată în lumea în care trăiți. Cât am vorbit despre cărți și despre filosofie, ați fost puțin mai reținută, iar acum, că am trecut la lumea de azi, v-ați luminat la față.

Sunt foarte preocupată de lumea aceasta, dar îmi spun că nu am o personalitate suficient de mediatizată, nu sunt deloc construită așa, pentru a putea interveni. Nu pot face mai mult decât cărțile pe care le scriu, conferințele pe care le țin pe anumite teme, dar nu am prezență mediatică. Și nici nu vreau să am. Vreme de câțiva ani, am publicat editoriale într-un ziar și abordam subiecte legate de societate sau de politică. Asta nu a schimbat absolut nimic.

Nu știu câtă forță mai au cuvintele, e dificil să schimbi doar cu cuvinte. Eu, ca jurnalist, am aceeași dilemă: scriu și scriu și nu se întâmplă nimic.

Ba au, și în bine, și în rău. Dacă tot vorbeam adineauri cum poate fi provocat un pogrom, vedeți dumneavoastră, aceasta se face prin cuvinte, prin puterea lor. Uitați-vă ce a făcut Hitler, de exemplu. Urla iar și iar anumite cuvinte, care inflamau. Prin opoziție, ne putem gândi la oameni precum Martin Luther King, care putea ține discursuri magnifice și care provoca de partea binelui, a solidarității. Să ne uităm și la o persoană precum Ghandi. Dar asta funcțio­nează un timp, însă oamenii nu au memorie și hop, nu reușim să învățăm nimic. Uitați-vă din nou la Birmania (n.r.: Myanmar), unde această doamnă (n.r.: Aung San Suu Kyi) a câștigat premiul Nobel pentru pace, ba are și un film de­spre ea. Dar în același timp nu este atât de simplu. Judecăm simplist, nu ne facem timp să înțele­gem complexitatea lucrurilor care se petrec în Birmania, iar dacă ea a vrut să aibă cu adevărat puterea, nu a reușit, însă dacă a vrut nu­mai puțină putere, a ajuns obligată să facă multe compromisuri. Așa se petrec lucrurile în politică. Când ajungi la putere, nu poți rămâne cu mâinile curate, e imposibil să nu ai fecale și sânge pe mâini. Iar azi imaginea acestei femei este complet distrusă. Pentru că ce se întâmplă nu poate fi justificat sub nici o formă (n.r.: cu puterea deținută de facto de Suu Kyi, armata a alungat sute de mii de rohingya în Bangladesh). Cam așa stau lucrurile peste tot, vedem adesea cum în America Latină bărbați și femei au dat dovadă de mare curaj în fața dictaturilor, au fost închiși pentru asta, au îndurat torturi, iar apoi, în momentul în care ajung să ia puterea, fac același lucru față de opozanții, ba chiar și de prietenii lor. Victima de ieri devine călăul de astăzi și creează victima de mâine și tot așa. Oamenii precum Nelson Man­dela sunt rari. A fost remarcabil odată ajuns la putere în cele din urmă. În fața ororii Apartheidului, iată pe cineva care a lucrat, a reflectat pentru a face bine țării sale, ieșind din cercul vicios al urii și al răzbunării, care era cuprinsă în „Îmi faci rău, îți fac și eu ție”, cu albii care voiau să ucidă negrii și negrii care voiau să ucidă albii.

Atunci înseamnă că nu am avea nici o speranță în final.

Contra a tot și a toate, chiar avem. Nu știu dacă este similar în română, dar în franceză avem două cuvinte: espoir și espérance. În ce privește termenul espoir, e spe­ranța de a găsi o slujbă bună, e mai concretă. Espérance are un sens mai specializat: putem spera contra tuturor speranțelor (nous pouvons espérer contre toutes espoirs), deci ne putem păstra spe­ranța chiar și în disperare. Este un cuvânt foarte spiritual, metafizic. Sunt niște scrieri foarte frumoase ale filosofului Gianni Va­ttimo, la care țin de asemenea foarte mult, ca și cele ale lui Frédéric Boyer, cel care a scris un text foarte frumos și care în plină disperare a încercat să se sinucidă. El este cel care spune că în cea mai profundă disperare (désespoir) a regăsit sensul spe­ranței (espérance). Poate că spe­ranța (espérance) cel puțin deschide posibilul.

Alors, nous avons pas d’espoir, mais nous avons d’espérance.

Este greu, e adevărat că e o ajustare la realitate pe care o facem în mod constant cu o anumită luciditate, dar nu e mereu prea frumos ceea ce vedem în lume, ca să fiu eufemistică, e chiar înspăimântător. Dar în același timp este adevărat că este vorba de ce ajunge la noi, de ce reflectă media, adică în special atrocități, catastrofe, calamități, războaie. Nu se vorbește aproape niciodată de lucrurile bune, binele nu face spectacol, nu e amuzant, nu e dis­tractiv, nu atrage public. Sunt lucruri fantastice care se fac în fiecare zi, sunt oameni grozavi care fac fapte magnifice în fiecare zi, fapte de generozitate, de muni­ficență, de a împărți cu alții, de fraternitate. Sunt foarte multe exemple. Aceste lucruri nu interesează, dar ele sunt vitale. Trebuie să subliniem că ele există.

Am să vă adresez o întrebare pe care sigur ați mai primit-o: ce știți despre literatura română și dacă aveți vreun autor preferat?

Nu am să vă mint, știu prea puțin și prea puțini dintre autorii contemporani, în afară de Gabriela Adameșteanu, care este foarte tradusă în franceză și căreia i-am citit cartea Dimineața pierdută, care mi s-a părut foarte bună și care are marele merit că luminează puțin pentru străini o parte din istoria României. Îmi place mult această abordare a unei perioade istorice, foarte bine documentată, chiar dacă vine sub for­ma unui roman. Mai știu pu­țină poezie și, ca mulți dintre francezi, nume ale marilor autori români, care sunt puțin și francezi, prin apropriere, cum e cazul cu Ionesco, care îmi place mult nu doar ca dramaturg, ci și ca personaj, mai mult decât Cioran. Putem vorbi aici și despre Paul Celan, cel care spunea el însuși că, în fața pronunțării germane a numelui său, Țelan, nu doar că preferă, ci vrea să fie pronunțat à la française, cel născut la Cernăuți, dar de limbă germană, care a continuat să scrie în germană și a trăit în Franța. La fel îi avem pe Benajmin Fondane, Gherasim Luca, cu nebunia sa suprarealistă. Adevărul este că francezii se simt legați de români, ca de niște veri, cumva ca și în cazul belgienilor. Fiind veri, imediat se uită că unii sunt români sau belgieni sau elvețieni. La fel cu Gherasim Luca, a fost imediat adoptat de cultura franceză și mulți nu știu că el era de fapt român. Acesta a fost și cazul în ceea ce îi privește pe belgieni, cu adoptarea fără rest a unor Henri Michaux, Jaques Brel – unul dintre cântăreții mei preferați –, la fel cum putem să vedem că poetul Philippe Jaccottet este elvețian. Este drept, și-au câștigat notorietatea în Franța, chiar dacă Parisul nu mai este centrul lumii. România ne-a oferit și în cinema nume mari, cum e Radu Mihăileanu sau cel care a făcut un film foarte puternic, care a luat și Palm d’Or la Cannes, Cristian Mungiu, care arată ce înseamnă drama avortului sau corupția din România. Cu noul val aveți o cinematografie foarte puternică.

Vă mulțumesc, cu speranța că nu v-am silit să vă repetați prea mult!

Galerie foto