„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Frica și libertatea. Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial, de Keith Lowe, care va apărea în curând în colecția „Historia“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Problema creării unei culturi a eroilor și martirilor constă în aceea că societățile nu pot crede în astfel de lucruri fără să creadă și într-un monstru. Teama de un nou Holocaust implică, în mod necesar, ideea că dușmanii Israelului sunt noii naziști. Iar, întrucât inamicii aflați în imediata apropiere a Israelului sunt state arabe, nu este nevoie decât de un mic efort de imaginație ca să începi să-i vezi pe toți arabii – inclusiv pe arabii care locuiesc în Israel – ca pe niște potențiali criminali. La prima vedere, nu este nimic nou: evreii i-au comparat pe arabi cu naziștii încă dinainte de al Doilea Război Mondial. Înainte de 1945 însă, o astfel de comparație nu conținea nici urmă din insulta și din sentimentul de teroare care aveau să apară în anii următori.
Unul dintre multele motive care au divizat Israelul în anii 1940 și 1950 a fost faptul că diferite segmente ale societății aveau inamici diferiți. Pentru imigranții care supraviețuiseră războiului din Europa, Germania nazistă era apogeul răului. Pentru evreii sefarzi, pe de altă parte, Germania nu fusese niciodată dușmanul adevărat: ei fugiseră din Irak, din Yemen, din Egipt sau Maroc din pricina violențelor și discriminărilor îndurate din partea arabilor. Pentru evreii care crescuseră în Palestina însă, cei care au supt ideologia sionistă odată cu laptele matern, nu exista nici o diferență reală între naziști și arabi sau, de fapt, între oricare dintre numeroșii dușmani cu care se confruntaseră în lume: toți erau întruchipări ale aceluiași rău universal al antisemitismului. După cum s-a exprimat David Ben-Gurion în 1947, Holocaustul a fost doar „punctul culminant al neîntreruptei persecuții la care am fost supuși timp de secole“. Sau, mai succint, cum o va spune Ariel Sharon circa șaizeci de ani mai târziu: „Știm că nu ne putem încrede în nimeni în afară de noi înșine“.
Într-o atare atmosferă poate că nu este surprinzător că naziștii și arabii au ajuns să se contopească într-un același dușman, unic și universal. Istoria Israelului după independență nu a servit decât pentru a exacerba acest proces. De fiecare dată când Israelul a intrat în război cu vecinii – așa cum a făcut-o în fiecare deceniu de când a devenit un stat –, a fost invocată memoria Holocaustului. În timpul războiului civil din 1948, de exemplu, Ben-Gurion a descris pierderile din rândul evreilor drept „victime ale unui al doilea Holocaust“. În timpul campaniei pentru Sinai din 1956, ziarele din Israel îl prezentau pe președintele Nasser al Egiptului ca pe un potențial „Hitler al Orientului“. Războaiele din 1967 și 1973 au fost însoțite de o atmosferă de panică existențială care amintea de atmosfera din vremea Holocaustului. Iar invazia din 1982 în Liban a fost justificată de pretențiile premierului Menachem Begin că „alternativa pentru această operațiune este Treblinka“. La începutul anilor 1980, când Irakul a atacat Israelul cu rachete Scud, în timpul Primului Război din Irak, presa israeliană era plină de articole care îl comparau pe Saddam Hussein cu Hitler. Iar în 2006, premierul Benjamin Netanyahu a încercat din nou să-i convingă pe evreii din toată lumea că un nou Holocaust era iminent: „Suntem în anul 1938 și Iranul e Germania“, a spus.
Israelul nu mai însemna națiunea de eroi care aspirase odinioară să fie. Devenise, în schimb, o victimă perpetuă, „evreul printre națiuni“, menit să fie pentru totdeauna ținta urii mondiale, în general, și a urii arabilor, în special. Orice pericol (iar Israelul se confrunta într-adevăr cu numeroase pericole) este automat interpretat ca unul existențial. Orice critică (iar Israelul este incontestabil subiectul unor critici complet disproporționate) este imediat văzută ca o persecuție.
O astfel de viziune asupra lumii are consecințe serioase, nu doar pentru sentimentul bunăstării națiunii, ci și pentru stabilitatea geopolitică a întregii regiuni. Cum Israelul este ultimul refugiu pentru evreii din întreaga lume, să fugă și să se ascundă nu mai reprezintă o opțiune; și, în orice caz, istoria i-a învățat pe israelieni că a fugi și a te ascunde nu reprezintă o soluție. Așa încât, în mintea multor israelieni, singura direcție de acțiune este să rămână pe loc și să lupte cu toate mijloacele pe care le au la dispoziție.
Tocmai în aceasta constă și cea mai mare dintre toate temerile Israelului, una pe care puțini îndrăznesc fie și să o recunoască. Dacă viața este cu adevărat un război neîncetat, așa cum sugerează Aharon Appelfeld, atunci aproape inevitabil ea presupune comiterea unor atrocități la un anumit nivel. Un război pe viață și pe moarte nu poate fi purtat fără tragere de inimă. Atunci când o națiune se confruntă nu doar cu înfrângerea, ci cu anihilarea, ea trebuie să fie pregătită să facă orice.
CARTEA
Al Doilea Război Mondial nu a fost un eveniment ca oricare altul – el a schimbat o lume. Lumea care a luat naștere în 1945 a fost una cu totul diferită de cea care începuse războiul. Pe de o parte, fizic rămăsese cu nenumărate cicatrici și era traumatizată psihologic: multe orașe fuseseră distruse, sate pustiite și, în cea mai mare parte a Europei și a estului Asiei, comunități întregi au fost nimicite sau dislocate. Pe de altă parte, în 1945 lumea era probabil mai unită decât fusese vreodată. În focul războiului s-au făurit prietenii și, pentru o vreme, a existat cu adevărat speranța că acestea vor putea dăinui și în timp de pace.
Cartea lui Keith Lowe își propune să inventarieze diversele moduri în care al Doilea Război Mondial și consecințele lui materiale și psihologice ne-au transformat viețile. Au apărut eroi, monștri și martiri și, odată cu ei, s-a creat o întreagă mitologie a războiului. Oamenii și-au imaginat utopii pentru a edifica o lume mai bună, inclusiv una guvernată la nivel mondial. S-au prăbușit imperii și în locul lor au luat naștere două superputeri aflate într-o acerbă cursă a înarmării nucleare. S-au format blocuri pe baze ideologice și geopolitice, antrenate vreme de decenii într-un costisitor Război Rece.
S-au amplificat mișcările naționale și naționalismul a luat amploare, dar, în paralel, statele și națiunile au început să se scindeze, la fel comunități și chiar familii, provocând astfel traume și sentimente de pierdere care macină încă multe dintre societățile de azi.
Toate aceste aspecte, dar și multe altele sunt tratate de Keith Lowe pornind de la poveștile de viață ale unor personaje reale ale căror destine au fost într-un fel sau altul profund afectate de război și de urmările lui. Și toate evenimentele, susține autorul, stau sub semnul a două forțe – frica și libertatea –, cele mai importante imbolduri care au dus la crearea lumii noastre postbelice.