Tocmai când credeam că totul merge bine, mi se pune întrebarea: care sunt scriitorii mei preferați? Am un moment de panică. Știu că sunt la răspântie.
Printr-o mare neglijență, de-a lungul conversației a reieșit fie că citesc sau măcar am citit cărți, ori, mai grav, că am scris. În aceste condiții, va trebui acum să dau un răspuns extraordinar.
Acest răspuns va trebui să fie, înainte de orice, instantaneu. Se presupune doar că mă gândesc mereu la scriitorii preferați. Merg pe stradă repetându-le numele în minte ca pe o mantră, verde de invidie, înroșindu-mă de plăcere, gândindu-mă cum să-i imit sau cum să nu-i mai imit. O ezitare ar fi descalificantă, ca a arbitrului care în loc să fluiere penalty imediat, cu furie justițiară, ar începe să pășească încoace și încolo mângâindu-și barba. Dubiile nu sunt permise: ai fost pe fază sau nu? ori te pricepi, ori lasă-ne!
Răspunsul meu va trebui, apoi, să placă. Dacă omul te întreabă care e scriitorul tău preferat, nu vrea să-i recomanzi ceva de citit – altfel ți-ar fi cerut exact asta. Nu, el așteaptă să i se confirme că propriile lui gusturi sunt cât se poate de în regulă.
În același timp, nu am voie cu nici un chip să dau un răspuns banal. Numai marii pictori au voie să spună, visători: îmi place să folosesc galbenul… Dacă tu ți-ai dedicat viața cărților, nu ți-e îngăduit să spui că îți place Shakespeare. Nu-ți rămâne decât să faci deci referire la un scriitor consacrat, dar foarte de nișă; cu o prezență publică semnificativă în epocă, dar cu o biografie dincolo de orice bârfă; care a scris fantastic despre sex, dar și-a păstrat virginitatea. Opțiunea ta va fi numaidecât omul de litere care a fost un instrument al păcii între popoare, dar a rămas apolitic; care n-a scandalizat pe nimeni, dar a stimulat pe toată lumea; care a luat Nobelul, dar l-a refuzat; care a scris tragedii substanțiale, dar și o puzderie de mizilicuri frivole. În fine, ca să nu te poziționezi greșit, scriitorul care nu e nici negru, nici alb, nici arab, nici ortodox, nici hetero-, nici homosexual, nici evreu, nici ungur, nici român, nici o adolescentă din Mongolia, ale cărei texte sunt inspirate de iacul ei. De răspunsul tău depind atâtea. Între multe altele, imaginea și deci valoarea ta.
Huxley avea un eseu în care dădea niște sfaturi diferite pentru situații de genul ăsta. Când participi la o discuție despre artă, așteaptă liniștit ca lumea să termine cu laudele aduse lui Michelangelo și lui Picasso, apoi ia-ți o față sictirită și spune cam așa: „dacă n-ai văzut frescele lui Conxolus, n-ai văzut nimic. După ce ajungi să-l înțelegi pe Conxolus, când te uiți la Rafael îți vine să vomiți“. Aș pune acest eseu, scris acum o sută de ani, în bibliografia de bază despre fețele snobismului, alături de texte ale lui Ortega y Gasset și Alexandru Paleologu. Despre Conxolus n-am ști nimic dacă nu s-ar fi semnat lângă o Madonă cu pruncul din Sacro Speco de la Subiaco, lângă Roma. Se mai poate eventual presupune că tot el a făcut și picturile de pe pereții alăturați (ilustrând, aflu, viața Sf. Benedict și un portret al papei Inocențiu al III-lea). Nu mai există, s-ar părea, absolut nici un fel de alte detalii despre acest onest zugrav, poate venit din Grecia, de pe la sfârșitul secolului al 13-lea. Cărțile de istoria artei nici nu-l bagă în seamă; între Cimabue și Giotto nu e loc pentru stângăciile lui bizantine. Dar ce contează? Important e că nimeni din cei de față nu va fi auzit vreodată de Conxolus. Vrând-nevrând, toți vor ciuli urechile pentru momentul tău de rafinament. În plus, numele lui face toți banii; toată lumea va pleca de la serata culturală cu Conxolus înșurubat în cap, ca un cântec păcătos. Vei fi dovedit – cam așa îmi amintesc ideea lui Huxley – erudiție, gust, spirit rebel. Ai avut și inspirația să lași să se vadă un pic de dispreț față de cei care nu l-au înțeles pe Conxolus, precum și multul respect pe care îl ai pentru arta din însorita Italie. Magister Conxolus pinxit hoc opus. Te ascultăm cu gura căscată. Noi provinciali siamo così.
FOTO: Pieter Bruegel cel Bătrân, Pictorul și cumpărătorul, 1565