Azi-noapte, când am scos tomberonul de gunoi în stradă, m-am întâlnit cu coronavirusul.
Mai exact, cu COVID-19, că era să-l confund cu vărul lui, SARS, ăla cu câțiva ani mai mare. Ne-am salutat așa, de la distanță, ca niște făpturi bine-crescute, după care l-am întrebat, așa, de politețe:
— Ei, cum mai merge?
— Bine, bine, nu mă plâng, mi-a zis coronavirusul. Am ieșit și eu la o plimbare.
— Acum, în toiul nopții? m-am mirat eu.
— Păi, când? Că ziua toată lumea stă prin case, abia mai apuc să schimb și eu cu cineva o vorbă, o spută, o tuse seacă…
— Nu-ți prea merge pe-aici, am rânjit, după care am măsurat din ochi distanța dintre noi și m-am tras strategic un pas în spate.
— Depinde de perspectivă, mi-a zis Covidul. Eu te asigur că o să mai stau o vreme. Sincer să fiu, a continuat el într-o pasă confesivă, mie îmi place la voi. E un loc bun, să știi. Nici nu-ți dai seama.
Am înghițit în sec și mi-am luat curaj. La urma urmei, ce putea să-mi facă?
— Ei, mie nu mi se pare! Se compară România cu China? Sau cu Italia?
— N-o lua și tu așa, m-a tutuit blând Covidul. Acolo am picat pe neașteptate, nu poți zice că-i același lucru. Aici… uite, n-am băgat un pic spaima în voi? Chiar nevastă-ta, ia zi, așa-i că s-a speriat de s-a…
— Hei, hei, nu te lega de Alina!
— Bun, n-o lua așa, personal, m-a liniștit coronavirusul. Că n-am nimic cu tine… deocamdată.
Iar am înghițit în sec.
— Dar zău că-i un loc bun. Voi sunteți oameni primitori, sociabili, pupători – exact cum îmi place mie. Doar știi de domnul ăla stimabil, polițaiul pensionar, care a venit cu mine și cu doamna lui din Israel și-am fost să pupăm alte doamne și domnișoare pe la primărie. Vezi, oameni din ăștia îmi plac, nu ca nordicii… știi ce reci sunt ăia. De 1 Martie, de 8 Martie, în zile din astea jur că la voi mă gândesc prima dată când plec prin lume.
Am dat din umeri.
— Și-mi place și cum vă organizați voi, cu guvern, cu parlament… apropo, acolo e distracție maximă. Vai cum au dat fuga să-și facă testele – primii, peste rând, ca nu cumva să mă lipesc de ei. Cum zicea distinsa aia doamnă liberală? „Suntem egali, chiar mai egali decât alții.“
Da, mă enervase și pe mine. Dar altfel se exprimase doamna. „În fața pericolului bolii, suntem toți la fel, urmăm aceleași reguli.“ De fapt e cam tot aia, mi-am zis. Vorba lui Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm“. Și după aia am gândit niște vorbe urâte, pe care mi-era și rușine să le pomenesc în fața Covidului.
— Și-apoi voi aveți și dacii liberi, a continuat coronavirusul.
— Hă? am înălțat din sprâncene.
— Ei, nu-mi spune că n-ai auzit de dacii liberi! Tocmai tu. Ăia antivaccin, prietenii mei.
— Ce-i cu ei?
— Păi, cum să-ți explic? Uite, a început Covidul, cuprins de un elan îngrijorător, îți dai seama că mâine-poimâine, cu siguranță anul ăsta o să găsească niște băieți deștepți un vaccin care mi-ar pica rău la lingurică. Și-o să înceapă campanii de vaccinare și alte catastrofe prin toată lumea…
— Da, și?
— Și-atunci la voi o să-mi găsesc eu sălașul. Că voi aveți sau urmează s-aveți și o lege anti-vaccinare…
— Nu, nu, m-am repezit eu. Ai înțeles greșit.
— Lasă că știu ce spun! mi-a retezat-o Covidul. Nu e anti, e pro, dar e opțional, e cu consiliere… pe bla-blauri din astea nu dau nici un scuipat. Adică dau, a zis el ghiduș. Mi-a povestit și doamna Rujeolă cum stă treaba. Când e vorba de vaccinuri, pentru de-alde noi România e Elveția în vreme de război.
M-am gândit un pic: are dreptate. Am văzut în minte părinți și copii nevaccinați, care beau zeamă de ierburi și dup-aia vin să se joace cu copiii mei. Cred că m-am cutremurat, fiindcă l-am văzut pe Covid zâmbind.
— Bun, hai că te las, că s-a făcut târziu. Ne mai vedem noi.
Și mi-am dat seama cu groază că are dreptate.