E carantină, stăm acasă și citim. Și bine facem, așa suntem măcar pentru o perioadă la adăpost de SARS-CoV-2/ COVID-19, dar și de noua demență digitală a rețelelor sociale, acolo unde, pe lângă isterie și neolimba pandemică a posibililor contacți, colcăie teoria conspirației, cu efectul a milioane de clone din molecula de coronavirus, proiectate într-un banal strănut.
Bine că e din nou populară leapșa cu cărți, bibliotecile își adaptează bazele de date virtuale, scriitorii țin jurnale de izolare și clocesc ficțiuni, iar vânzările de carte online au crescut brusc, la mare căutare fiind cărțile despre pandemii și apocalipsă. „E o epidemie de lecturi despre epidemie“, glumea un scriitor chiar zilele trecute, pe Facebook. Și melomanii au de unde alege, marile teatre lirice ale lumii și filarmonicile de tradiție din Europa și Statele Unite, nevoite să-și suspende activitatea, pun la dispoziția îndrăgostiților de muzică înregistrări emblematice din arhive de aur, în timp ce muzicienii, privați de aerul fremătător al sălilor de concerte, se mobilizează în mini-recitaluri live online. Să ne descrețim frunțile și să ne bucurăm auzul: dacă cititorii au Jurnal din anul ciumei al lui Defoe, Ciuma lui Camus, Dragostea în vremea holerei a lui Márquez, Apocalipsa lui Stephen King sau Eseu despre orbire a lui Saramago, cu ce muzici pentru sfârșitul lumii ne-am putea delecta? Fără pretenție de stabilit vreun canon mortuar/ mortal dintr-un repertoriu substanțial, iată cinci muzici pentru sfârșitul lumii.
1. Mysterium de Alecsandr Scriabin (1903-1915).
Prin acest spectacol total care ar fi inclus muzică, dans, teatru, poezie, arhitectură și imagini, clopote și parfumuri și ar fi durat șapte zile și șapte nopți în India, într-o catedrală de la baza munților Himalaya, Scriabin visa să mântuie umanitatea. Geniu controversat cu o creație prometeică, muzicianul rus plănuia un show care, folosindu-se din plin de sinestezie, urma să conducă omenirea printr-un cataclism senzorial, într-un nou plan al existenței. Sfârșitul lumii e pentru el regenerare, purificare și transformare spirituală. În 1913, când proiectul devine tot mai utopic și grandios, Scriabin decide să schițeze ciorna unui act preliminar, intitulat „Universul“. Moare doi ani mai târziu, iar acest intro, o pregătire pentru misterul final, va fi terminat în 28 (!) de ani de muncă de un alt Alexandru, tot rus, Nemtin. Mysterium e o apocalipsă utopică și metamorfică, într-un inedit limbaj armonic.
2. Simfonia nr. 3 în do major de George Enescu, partea a II-a, Vivace ma non troppo (1916-1918)
Cea mai frumoasă simfonie enesciană conține vârtejul dens și inuman al unui sfârșit de lume provocat de Primul Război Mondial. Catastrofa răzbate proteic din fiecare celulă și prelucrare a variantelor tematice, între care și un leitmotiv din Oedip, ca o prefigurare a unei extincții planetare. Această mișcare secundă e temelia și centrul evoluției simfonice a lucrării pe care Enescu a scris-o la Iași în ianuarie 1918, la chiar apogeul conflagrației, și pe care o va termina în august la Dorohoi. Vibrația ororii la partida corzilor, trompete grotești, ritmuri infernale, percuții macabre, cu un tutti apocaliptic în climaxul simfonic, care distorsionează hidos luminoasa temă principală. Dezastrul ia turnura unui marș mahlerian, dar fără urmă de sarcasm, cu alămuri impozante și scânteietoare, într-o coeziune monolitică a corzilor, cu un clinchet final luminos de clopoțel. E indiciul care conduce la finalul cu cor, de o luminoasă atmosferă, aproape liturgică, din ultima parte. „Nu există decât un singur Creator, adică Dumnezeu“, credea Enescu.
3. Quatuor pour la fin de temps de Olivier Messiaen (1940)
Messiaen are 31 de ani și e prizonier de război în Stalag VIII-A când scrie această capodoperă camerală „pentru sfârșitul timpului“. Compozitorul îndrăgostit de cântecul păsărilor și organist în biserica La Trinité din Paris își va cânta în 1941 alături de alți muzicieni din lagăr prima audiție a acestei partituri. Ea a devenit una dintre cele mai importante și celebre lucrări ale secolului XX, superbă serenadă a extincției ce se încheie cu anunțul fără echivoc al sfârșitului lumii prin vocea arhanghelului care slăvește eternitatea divină: „Louange à l’immortalité de Jésus“, un superb solo de vioară, cu armonii minimale placate la pian. Prin Hristos-Omul din carne și sânge, oamenii pot accede la veșnicie imaterială, dincolo de oroarea vremelnică a războiului, a morții și suferinței. Olivier Messiaen a notat în partitură „infinit de lent“, ritmul e doar convenție telurică, interpreții respiră aerul unei alte lumi, neîncorsetate de vreo bară de măsură. Moartea e doar o trecere, chiar când e agonică, infinit de lentă.
4. Apocalipsa de Giancarlo Menotti (1951)
Un poem simfonic atipic pentru orchestră mare, cu prima mișcare mai lungă decât următoarele două, de o melodică fermecătoare, ce debutează cu trompetele avertizoare ale Judecății de Apoi, continuând cu masa învolburată a corzilor și elanul unui ritm frenetic. Atmosfera e ușor romantică, muzica e cuceritoare, doar snobii pot s-o catalogheze drept light. Lirismul temelor amintește că despre Menotti s-a spus că ar fi fost veristul secolului XX, italianul excelând în operă, cu prolifice incursiuni în balet și muzică de camera. Apocalipsa lui, una dintre puținele lucrări pur orchestrale e atmosferică și colorată, fără regrete sau tristeți inutile. Totul se întâmplă repede, iar balansul între partide e admirabil da capo al fine. Improperia e un termen din ritualul antifonic-responsorial al misei catolice în grația solemnă și aerată a viorilor, La città celeste e o desfătare descriptivă, iar Gli angeli militant, finalul triumfal, are multe alămuri. Oamenii au memorie scurtă, dar așteaptă întotdeauna, dacă nu minuni, măcar un happy-end.
https://www.youtube.com/watch?v=ptoEjhHY774
5. Requiem KV 622 de Wolfgang Amadeus Mozart (1791)
În locul unui Armagedon contemporan sonor – sunt câteva zeci de lucrări moderne pe tema finalului de lume – la final un „clasic“ al repertoriului funebru, recviemul mozartian, cea mai tristă și mai frumoasă muzică a unui sfârșit. Interpretarea e una foarte importantă, versiunea lui Carlo Maria Giulini din 1979, cu Philarmonia și patru fenomenale voci solistice, fiind una de colecție pentru mine și mulți melomani, una de suflet.
Fiecare dintre cele cinci coperți-albume e o recomandare de versiune interpretativă. De remarcat, după audiție bineînțeles, că muzica sfârșitului lumii poate fi mult mai înfiorătoare decât orice pagină literară, dar în același timp atât de diferit percepută, mult mai ușor de asimilat, cu fiecare experiență auditiv-senzorială în parte. În plus, în fiecare dintre aceste partituri putem găsi câte cel puțin un motiv de alungat fricile zilelor noastre, de limpezit mintea și întărit sufletul. Vă doresc audiție plăcută, dacă tot ne petrecem acasă sfârșitul lumii!