Ei, aici, nu stiu de ce, am senzatia usor minjita de jena ca ies cam in pielea goala pe strada, iar epiderma nu mai are fragezimea necesara sa faca din gestul meu expresia bucuriei de-a trai!
Pentru ca, la trei-patru decenii dupa, vocalizele erotizante ale celui care, dupa Rod Stewart, a fost considerat cel mai sexy lead-vocal, suna destul de ridicol – in lipsa contextului de epoca!
Am revazut, cu aceeasi bucurie primavaratica si trepidatie sufleteasca, pe care le-am simtit totdeauna la auditia muzicii Led Zep, filmul The Song Remains The Same, pus in circulatie asta-toamna pe blue-ray, re-re-masterizat, cu sunet surround. Jimmy Page dovedeste inca o data ca este un maestru al lucrului de studio. Versiunea 5.1 a concertului suna exact cum trebuie sa sune un concert in surround, cu instrumentele si vocea plasate acolo unde s-au aflat, cu atmosfera salii in background si cu momentele de exceptie reliefate multi-canal fara distorsiuni sau disonante. De referinta va fi pasajul cintat la chitara cu arcusul, unde riffurile puncteaza parca secretele unei camere fantastice. Sunetul pulseaza gentil si viguros, imprevizibil si asteptat, plin de rafinament si bogatie. Sigur, basul putea fi mai pronuntat sau mai rotunjit, vocea o idee mai in fata, iar chitara nu se strica mutata pe alt canal cind cerea scena.
Astea sint, din partea mea, pretentii de chibit. Sau poate nemultumiri de fan care prea mult a asteptat. In fapt, stiu cit de greu se lucreaza o astfel de sonorizare, cita munca presupune sincronizarea, plus ca inregistrarile analoge pot fi lipsite de dinamica necesara prelucrarii. Ar fi o stupiditate sa pretind altceva decit este. Slava cerului, Page nu dezminte, lectia lui poate fi urmata de toti cei care trudesc la remasterizare 5.1. (Platita sau nu la valoarea cuvenita, munca asta trebuia facuta.) Intr-o discutie despre valentele spectacolului live, film si show-ul televizat, managerul Peter Grant spune ca nimic nu poate egala experienta concertului. De acord. Dar asta era acum 30 de ani. Azi aproape am integrat una dintre iluziile realitatii, cu tehnologia HD, cu sunetul surround pe incinte acustice hi-fi, cu lumini ambientale si plasme gigant. Toate astea cer calitate. Or, calitatea este – daca este! – proprie actului artistic irepetabil. Concertul Led Zep are calitate, degaja energie, infringe aerul de epoca, nu-i vetust, depasit sau fumat.
Aici deschid o paranteza. Prima jumatate a deceniului 8 a permis realizarea citorva capodopere pop-rock, simbioza intre muzica si imagine. Zappa – 200 Motels, Pink Floyd – Pompeii, The Who – Tommy, Jesus Christ Superstar si, incheietor de pluton, filmul cu Led Zeppelin. (Nu las la o parte Holy Mountain, filmul-film al lui Jodorowsky, dar acela se inscrie altei discutii!) Generatia de artisti care-si consuma al treilea deceniu de viata turase la maxim posibilitatile de expresie si dadea masura calitatilor cu care a fost inzestrata. Istoricul culturii & civilizatiei gaseste material de studiu imens. Ba chiar imposibil de parcurs fara instrumentul tot atunci configurat – computerul personal, azi un obiect de uz curent, caruia nu i s-a definit statutul!
Mai sint doua chestii care fac filmul Zeppelinilor de neuitat: 1) ironia tipic engleza; 2) comercializarea imaginii artistilor. Nu mai insist, le puteti culege singuri.