Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Când se lasă liniștea peste București  -  

Cu toată teama de boală și cu restricțiile ultimelor zile, coronavirusul ne întoarce la un mod de viață care e, paradoxal, mai aproape de cel natural.

Nu prea ieșim, dar avem timp să comunicăm cu prietenii (la telefon, pe WhatsApp) mai mult decât reușeam în condiții normale. Ne gândim de două ori când rupem încă un colț din prosopul de hârtie (și în general începem să economisim). Avem mai mult timp pentru noi. În aceste zile de stat acasă am găsit pe net o carte pe care doream de mult s-o citesc: My Friend, My Friend: The Story of Thoreau’s Relationship with Emerson, de Harmon L. Smith. Dacă ar exista călătorii în timp (așa cum știm de mici că există din Talismanul de safir, de Elvira Bogdan), i-aș vizita pe Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau. Nu par să aparțină epocii lor, deci cred că ne-am înțe­lege. (Nu sunt moderni prin ideile lor progresiste, par atemporali; ar fi putut trăi oricând.)

Dar care e aerul unei epoci? Cât de impregnați se simt oamenii de timpul pe care îl trăiesc? Nu sunt cumva două timpuri diferite (timpul individual și cel al epocii) obligate să coabiteze astfel încât omul să se poată adapta? Ce e fascinant (Thoreau a trăit între 1817 și 1862, Emerson 1803-1882) e că nu avem suficiente detalii vizuale – fotografia era la început, pe de­sene și picturi nu prea ne bazăm, deci imaginația e obligată să pom­­peze. Lucrăm cu detalii din textele lor care, împreună cu detalii găsite în alte părți, ne duc la un prototip al modului de viață din acea vreme. Uneori poate ni se pare că ne „amintim“ în mod obscur o fărâmă din viața de atunci. Probabil că trecutul speciei rămâne în ADN și, teoretic, putem avea acces la el. Când se lasă liniștea peste București (ma­șinile sunt mai rare, oamenii stau aca­să), parcă ajungi mai ușor la straturile acelea.

Odinioară, ocupația preferată a oamenilor pentru timpul liber era plimbarea în natură. Lui Emerson îi plăcea să se plimbe împreună cu prieteni cu care avea ce discuta. Thoreau și fratele lui, John, aveau o pasiune din a căuta prin locuri neatinse de om (și erau destule!) relicve ale indienilor – vârfuri de săgeți, mai ales. (Thoreau se raporta la indieni cum ne raportăm noi azi la el, dar din punctul nostru de vedere și el, și indienii sunt acum pe același raft.) Văzându-l pe Thoreau atât de fericit după ce și-a construit cabana de lângă lacul Walden, Emerson a cochetat cu ideea să se retragă și el din „agitata“ viața socială și să scrie în liniște, dar n-a făcut-o. (Orășelul lor, Concord, din statul american Massachusetts, număra la 1830 vreo 2.000 de suflete.)

Relația cu trecutul e una dintre cele mai fascinante resurse pe care le avem. Aseară am revăzut High Noon, westernul lui Fred Zinneman din 1952, și mi-a devenit dintr-odată evident că în copilărie am asociat figurile celor din jur cu actorii de la televizor. Vărul meu Ion din Sibiu, care ne aducea ouă, era un al doilea Gary Cooper. E drept că nu-l văzusem niciodată pe Gary Cooper râzând cu atâta poftă ca Ion, dar pe lângă asemănarea fizică amândoi aveau ace­lași aer de om integru și serios în tot ce face.

Unchiul Niculae de la Copșa Mică, unul din frații tatei, semăna cu John Wayne. Deși îl plăceam atât de mult, m-am supărat rău când ne-a adus o gâscă, în dificilii ani ’80, și a tăiat-o în curte. Unchiul Niculae apărea ca un cowboy, la costum, venind agale de la autogară cu sacoșele cu carne și brânză. Toate mâinile noastre, ale celor trei copii, încăpeau în mâna lui mare și muncită.

Mai târziu, când am venit în București, unchiul Gabi (fratele mamei, fost ofițer) semăna cu Burt Lancaster. Pe lângă asemănarea fizică, împărțeau același model de corectitudine și onestitate.

Ce e ciudat e că numai cu bărbații operam astfel de asemănări fizice (care erau cât se poate de reale). Abia acum, în timp ce scriu, încep să înțeleg că fetița care își pierduse tatăl confecționa modele paterne punând lumea filmelor (care o fascina și în care se refugia) peste lumea reală (care înghețase în februarie 1980).

Pentru fiecare om, călătoria în propriul sine e o călătorie în trecut și, într-un fel, în trecutul întregii umanități. Când începi să recuperezi bucăți din trecutul tău, ai senzația (și poate că așa și e) că se ridică un văl de pe bucăți întregi de istorie și că începi să înțelegi care e mersul lucrurilor, cum stă treaba cu lumea asta. Așa se poate întâmpla să-ți devină și mai familiare personaje bătrâne pe care le simpatizai, cum sunt Emerson și Thoreau, sau șeriful Kane din High Noon, care luptă singur cu răufăcătorii când tot orășelul stă ascuns de frică. Ori poate că asta și înseamnă să te maturizezi: nu să strângi cât mai mulți ani în tolbă, ci să-ți reglezi relația cu propria istorie.

High Noon – de Fred Zinneman, cu: Gary Cooper, Grace Kelly, Katy Jurado, Lloyd Bridges, Thomas Mitchell