„Nu stim daca Kubilai Han credea tot ce-i spunea Marco Polo”, dar asta nu inseamna ca istorisirile noastre ar fi condamnate la zadarnicie: important e ca ascultatorul asculta macar. Acum ca am stabilit ca sintem (noi, enticlopedistii) Marco Polo, ce-ar fi sa-i spunem imparatului despre orasul acela in care am intrat dimineata, venind dinspre nord-est. Orasul se cheama Lizabo si i-am vazut portile inalte, de lemn si alabastru, inainte inca sa stim ca ascund o cetate.
Le-am impins si am intrat, surprinsi sa vedem ca in fata nu se intindea inca un pustiu, ci o aglomerare de strazi, de papagali si de flori in vase de cristal. Calatorul care soseste la Lizabo dimineata nu se asteapta sa gaseasca acolo nimic, insa cind duhoarea orasului ii intra in nari, intelege ca a ajuns in locul pe care il visase dintotdeauna.
Locuitorii din Lizabo dorm intotdeauna in pod, pentru ca in casa sa se odihneasca cei ce-au fost ei cu o zi inainte. Problema e ca orice ieri sfirseste intr-un azi, asa ca, dupa ce au avut privilegiul de a dormi in hamacele confortabile din casa, aratarile trebuie sa se mute in pod. Multi locuitori din Lizabo au murit deja asfixiati in somn, din cauza aratarilor lor din toate zilele pe care le traisera pina atunci. Magii si floraresele cauta solutii ca sa opreasca infernala masinarie a sufocarii, dar nici ei nu scapa de moartea care-i prinde exact in mijlocul visului.
I-o fi placut lui Kubilai Han ce i-am povestit? N-o sa stim niciodata, dar putem macar sa-i strecuram sub perna cartea lui Italo Calvino, Orasele invizibile. Pina la urma, „poate ca aceasta gradina exista doar la umbra pleoapelor noastre intredeschise”.