In memoriam  -  Radu Cucuteanu  -  

Vintilă Mihăilescu (1951-2020) a fost una dintre cele mai auzite voci dintre cei ce ar putea fi numiți „intelectuali publici“, un termen pe care probabil l-ar respinge. Antropolog și profesor universitar, director al Muzeului Țăranului Român (în perioada 2005-2010), publicist (îndeosebi cu „pilulele“ sale din „Dilema veche“), profesor invitat la universități și centre de studii din Canada, Elveția, Germania, Franța, Italia, Austria și Bulgaria, inițiator în 1990 al Societății de Antropologie Culturală din România (SACR), a fost o personalitate marcantă, decorat pentru serviciile aduse culturii române de Președinția României. Mult mai mult decât atât, a fost un creator de școală, nu neapărat în sens academic, vreme de decenii. Și mai mult, i-a atins și i-a făcut să crească pe toți cei care l-au cunoscut. Stăpânit de o curiozitate fără margini pentru tot ce e omenesc, mai mereu cu zâmbetul pe buze, Vintilă Mihăilescu a construit neîncetat și a cunoscut neîncetat, oferindu-le celor din jurul său un mentor de o generozitate rară. După o luptă grea cu o boală urâtă, despre care, în spiritul său caracteristic, a și scris o carte, Vintilă Mihăiles­cu a decedat cu câteva zile în urmă, la 68 de ani. Să îi fie drumul lin!

Un academic socialite

Aurora Liiceanu

L-am întâlnit acum foarte multă vreme pe Vintilă, pe când era frământat să-și găsească o temă de cercetare pentru doctorat. Era interesat de decentrare, de per­cepția interpersonală. Pe atunci era psiholog.

Apoi am avut întâlniri cu el, profesionale, iar mai târziu am fost colegi de program de masterat. În anii imediat după 1990, relațiile cu comunitatea cercetătorilor francezi erau foarte strân­se. Atunci Vintilă, ca și mine, eram cuceriți de viziunea cercetătorilor francezi: indiferent în ce domeniu al știin­țelor sociale ești specializat, trebuie să cunoști și câte ceva din alte domenii. Ca psiholog trebuia să ai cunoștințe de sociologie, de științe juridice, de etnologie/ etnografie, de economie, de lingvistică, mai corect psiholingvistică și astfel ajungeai la o abordare largă, cea a antropologului.

Așa a ajuns Vintilă să-și asu­me ca formație antropologia, să adune cercetători pentru a înfiin­ța Societatea Română de Antropologie Culturală și să lege relații cu EHSS, for suprem de formație academică francez de la Paris. Acolo ne-am întâlnit chiar în 1992, în holul instituției ne adunam românii, fericiți de deschiderea profesională pe care ne-o ofereau francezii. Au fost vremuri minunate și Vintilă era plin de proiecte și dornic de integrare în comunitatea europeană.

Am participat la unele terenuri și simpozioane împreună cu Vintilă și studenții săi. Odată, la Slobozia, el a reușit, cu charisma lui bine cunoscută, să facă o personalitate locală să ofere întregului grup un festin, făcând la proțap un porc și adunând băutură, el simțindu-se integrat în grupul lui Vintilă. Acolo, Vintilă, având talent relațional, a aranjat să ne cazăm la o reședință discretă a lui Nicolae Ceaușescu și să ne minunăm de aspectul ei interior. Vintilă avea creativitate socială și spontan găsea teme de cercetare, aspecte noi.

Recent, unii au scris despre el cu ocazia morții lui. Amintirile sunt subiective, ca și impresiile despre o persoană cunoscută, dar am fost nemulțumită să citesc nu amintirile, ci părerilor unora.

De pildă, un cunoscut scriitor a scris într-un ziar important că Vintilă „nu era teoretician“, că era un mare profesor și că el era „un antropolog mai degrabă de teren decât de bibliotecă“. Nimic mai neadevărat. Tot el a scris, referindu-se la tradiția intelectuală a familiei lui, că dacă nu știai „cine este puteai să crezi că e un băiat crescut în ceva mahala sau în colbul orașelor provinciale“. Nici vorbă, figura lui și eleganța minții erau evidente.

Vintilă avea un mental în care teoreticul se echilibra cu terenul. Când alunecai spre teorie, se dovedea un cercetător foarte documentat, erudit, gata oricând să rătăcească într-o incursiune teoretică. Atunci se manifesta for­mația lui solidă, academică, de antropolog. Putea vorbi despre etnologi, de pildă despre Michel Leiris și Bronisław Malinowski, iar această latură a personalității lui se manifesta adaptându-se la interlocutor, apreciindu-i deschiderea către anu­mite universuri. Iar dacă îl aprecia, așa cum făcea cu stu­denții, aborda cu mare plăcerea probleme metodologice, conceptuale, revenind mereu la realitatea concretă. Era un academic socialite.

Am fost la ultima lui apariție publică, la lansarea ultimei cărți, cea pentru care a luat un premiu Cartea Anului, postum. A fost multă lume, căci știa să magnetizeze cu ușurință publicul, fără eforturi, era un nativ fermecător. Vorbind cu el despre ultima lui carte, i-am spus că mi-a plăcut grozav povestea cu budiștii veniți în America să țină niște prelegeri și care, după ce au ajuns la aeroport, s-au așezat pe scaune să aștepte. După un timp, un angajat al aeroportului i-a întrebat ce fac și au răspuns că aș­teaptă. Acesta le-a spus că sunt în America, iar ei au răspuns că aș­teaptă să le vină și sufletele.

Ca să-i dau și eu ceva în schimb, i-am spus și eu o anecdotă. Se spunea că însuși Malinowski, fiind pe teren, undeva în niște țări exotice, s-a dus să se întâlnească cu un șef de trib. Acesta îl aștepta așezat demn pe un covoraș, fumând pi­pă. I-a spus de obiceiurile și cre­dințele tribului lui și apoi a așteptat ca și Malinowski să facă același lucru. Malinowski, îngrijorat, i-a spus o poveste, gândind că ea va exprima patrimoniul cultural al lumii lui.

I-a spus povestea cu fata de împărat care a promis să ia de soț un bărbat care va învinge multe obstacole, chiar și omorârea unui balaur. A fost ui­mit când șeful de trib, l-a întrebat la sfârșit: de ce nu a luat bărbatul altă fată?

Vintilă a fost un om fericit, și-a trăit viața cu bucurie pentru că pentru el antropologia nu era o disciplină, un domeniu, ci o viziu­ne a lumii. A fi antropolog, pentru el, era nu o profesiune, ci un mod de viață.

Constelația unui antropolog zâmbitor și curios

Vasile Ernu

S-a stins profesorul Vintilă Mihăilescu. În ultimii ani chiar vorbeam mai des, ne intersectam, povesteam, ne scriam.

Prima dată l-am cunoscut indirect, într-un proces mai prelungit. Povestea e așa: era în perioada mea clujeană, după ’96 spre ’98-2000. Cum eram în căutare de oameni inteligenți – era obsesia mea în acea perioadă: să găsesc cei mai inteli­genți oameni ai acestei țări cu care să discut –, am observat un fenomen straniu. Toți copiii (și eu fiind copil) care mă atrăgeau cu mintea lor sclipitoare și cu studii la București în domeniul sociologiei sau antropologiei, dar care acum hălăduiau prin uni­versități occidentale, aveau un numitor comun. Aproape fără excepție. Numitorul comun era o singură re­ferință: Vintilă Mihăilescu. Toți se revendicau de la el și-l adorau.

Ipoteza mea de lucru era la fel de simplă: genealogia omului, de unde vine, ce face și cu cine face ce face, spun multe despre cum devine el ceea ce este. Eram pasionat de aceste lucruri. Și poftim, dau pes­te această referință, Vintilă Mihăilescu, care era prezent acolo în „fișa personală“ de formare a tuturor acestor copii care pe mine m-au impresionat. Cu mulți aveam să rămân prieten cu care și azi discut și polemizez cu mare plăcere.

Atunci mi-am notat în car­nețel: „de cunoscut VM“.

În una din zile, când buna mea prietenă din Cluj Könczei Csilla, cu care lucram la Vechea Sinagogă – Casa Tranzit, își dă­dea doctoratul pe antropologie, apare un tip „din comisie“ (prin 2000). Facem cu­noștință: Vintilă Mihăilescu. Din două glume, cu zâmbetul lui me­reu radios, cu simplitatea dezarmantă a unui om deschis cum cre­deam că nu­mai eu pot fi, m-a dat gata: era omul pe care-l știi de o viață și la care nu vrei să renunți și nu vrei să plece; iar dacă pleacă, vrei repede să te revezi. Acest sentiment și atmosfera incredibilă le putea produce în jur când se așeza (aveam să aflu mai târziu): o bună dispoziție luminoasă și generoasă, plăcută și feerică, zâmbitoare și cu haz, reflexivă și meditativă, chiar și când eram cuprinși de probleme.

Vintilă Mihăilescu venea, aveam să aflu mai târziu, dintr-o familie cu lungă tradiție intelectuală grea, cu bunici care au deja nume de străzi în București. Recunosc că eu am puțină alergie la „elite“. Adică din experiența mea (și am cunoscut cam tot ce a contat în România la acest capitol) copiii „de elită“ în general, chiar dacă sunt foarte bine educați, sunt striviți de nevoia de „a-și etala blazonul“. „Numele blazonului“ îi face să fie total neinte­re­sanți, ritualici, declarativi și deseori nesu­feriți prin etalarea supe­riorității. „Blazonul“, chiar dacă mai adesea e un fake pe aici, este mai important decât omul. Nu spun că nu sunt excepții, nu spun că e o regulă neapărat, dar asta e dominanta.

Vintilă Mihăilescu nu doar că nu avea nimic din toate acestea, ba din contră: dacă nu știai „cine este“ puteai să crezi că e un băiat crescut în ceva mahala sau în colbul orașelor de provincie. Știa să stea în crâșma satului sau ora­șului de provincie cu aceeași lejeritate cu care o făcea un localnic. Știa să stea la povești în barul gării fără ca „profesioniștii locului“ să fie nevoiți să-și schimbe atitudinea. Iar asta e deja o artă.

Vintilă Mihăilescu era în primul rând antropolog, dar un antropolog mai degrabă de teren decât de bibliotecă. Adora terenul. Teza lui centrală legată de antropologie era simplă: antropologia este precum viața, antropologia este „exercițiul zilnic în încercarea de a nu-l dis­prețui pe celălalt“, un exercițiu permanent de a fi curios față de celălalt, indiferent cine este el, și un exercițiu zilnic de a fi curios față de tot și toate în încercarea de a pricepe, înțelege lucrurile. Și toate acestea cu zâmbetul pe buze, cu umor, cu ironie, cu seriozitate și bună dispoziție.

Asta este marea lui lecție, dar nu cea mai mare pentru mine.

Revenim la tema anunțată la început: Vintilă Mihăilescu și elevii lui. Cum spuneam, Vintilă încălca aproape obraznic cutuma românească a „grupului de elită“: nu doar că nu o afișa, ci chiar promova un soi de „narodnicism/ poporanism“ rela­țional. În relațiile cu studenții pur și simplu era fascinant și generos fără limite. Vintilă nu era un teoretician, atenție. Da, scria foarte bine și sclipitor, era ultrainteligent, dar nu era teoretician. Era însă un mare profesor: a lansat pe orbită o mul­țime de copii sclipitori. Și nu doar atât: a lansat pe orbită o mulțime de copii care și-au găsit locul lor în rezo­nanță cu ceea ce sunt și pot. Iar Vintilă a jucat un rol esențial în viața lor. Numărul celor care spun asta e mare. Foarte mare.

Care este lecția mare a acestei povești centrale? Că ceea ce nu­mim noi „elită“ nu se reproduce, ci se produce, se construiește continuu. Adică: ceea ce contează e mereu în construcție, nu e un dat moștenit (care contează mai pu­țin). Dar pentru asta ai nevoie de instituții și profesori luminoși, generoși, pregătiți și dedicați care să facă acest lucru, precum inegalabilul profesor Vintilă Mihăilescu.

Final. Există niște rachete: ele sunt construite să ducă sateliți să orbiteze în jurul pământului. Îi duc, îi pun pe orbită și se sting. Se stinge racheta, dar nu se stinge cerul. Cerul rămâne luminat, iar pământul rămâne „servit“ de acești sateliți. Cam asta a făcut și Vintilă Mihăilescu: el a pus pe orbită enorm de mulți sateliți. A făcut chiar mai mult: Vintilă a construit o întreagă constelație, care astăzi luminează în diverse forme viața noastră social-culturală.

Vintilă Mihăilescu s-a stins. Nu și constelația lui, care ne luminează fără dispreț, curioasă și zâmbitoare.

Un master de studii vizuale

Iosif Király

Prin 2011 sau 2012 făceam parte dintr-un grup academic ce pregătea realizarea unui consorțiu ce cuprindea mai multe universități care ar fi trebuit să dezvolte proiecte de cercetare a societății românești de la începutul secolului XXI (din perspectiva antropologică, dar și din perspectiva schimbării peisajului urban, natural etc.). În acest context l-am cunoscut pe Vintilă Mihăilescu, ce urma să reprezinte SNSPA și să coordoneze grupul, iar eu eram responsabil cu partea vizuală și reprezentam Universitatea Națională de Arte din București. Rezultatele acestor cercetări trebuiau să aibă soliditate științifică și calitate vizuală. Unul dintre punctele de pornire, cu care ambii eram de acord, era că în prezent, datorită tehnologiei, toți antropologii, aproape fără excepție, folosesc echipamente de înregistrare vizuală (atât foto, cât și video), iar dacă tot fotografiază și filmează în cercetările lor de teren, ar fi de dorit să primească o mai amplă educație despre imagine și din perspectiva artistică (atât despre chestiuni legate de compoziție, cât și despre istoria fotografiei în contextul mai larg al istoriei artei și despre direcțiile din arta contemporană, care sunt din anumite puncte de vedere tangente cu antropologia). De asemenea mulți artiști care lucrează cu fotografia sunt interesați de teme similare cu cele abordate de antropologi și ar fi foarte câștigați dacă ar învăța strategiile acestora de in­teracțiune cu subiecții studiați.

Unul dintre scopurile consor­țiului era ca experiența comună de câțiva ani să se finalizeze cu crearea unui program masteral de studii vizuale, care să formeze un anumit tip de specialiști, cu riguroase cunoștințe în domeniul antropologiei, dar care să fie la fel de familiarizați cu cultura vizuală așa cum se prezintă ea astăzi, atât offline, cât și online.

Din motive birocratice pe care nu le detaliez aici, dar care țineau de Ministerul Învățământului de la acea vreme, consorțiul nu a putut fi format.

Totuși, în primăvara lui 2013 am fost contactat de Vintilă Mihăilescu, care mi-a spus că a apărut un context mai favorabil, iar masterul ar putea să primească aprobare de funcționare în câteva luni de la minister și să înceapă chiar din toam­nă. M-a întrebat dacă mai vreau să mă implic în această aventură și, dacă da, să-i fac o propunere de curs, ceea ce am și făcut. Deși era optimist, nu era sigur că în contextul edu­cațional destul de aglomerat, cu sute de mastere în toate specializările, se vor găsi suficienți doritori să participe la ce le propunem noi.

Probabil că atât programa pe care am conceput-o cu toții, dar cu siguranță și personalitatea lui fascinantă și echipa pe care a format-o, profesioniști în general tineri și dinamici, din diverse domenii, au atras de la an la an tot mai mulți masteranzi. Nu doar proaspeți absolvenți ai studiilor de licență obținute la diverse universități, ci și personalități cu cariere bine închegate și cu notorietate publică au decis să redevină pentru doi ani studenți/ studente. Câteodată mă gândesc cât de norocos am fost ca l-am întâlnit și că, dincolo de lucrurile foarte interesante și utile pe care le-am învățat din discuțiile cu el, m-a pus în contact cu atâția oameni minunați. Nici nu știu dacă i-am mulțumit vreodată pentru asta…

Lume, tâlc și deslușire

Gruia Bădescu

„Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne lămurim cu toții ce-i cu acest chez-soi…“, îmi scria Vintilă acum câteva luni, când vorbeam despre cartea sa viitoare pe tema „acasă“. Îmi spusese mai demult să iau parte, iar textul pe care îl scrisesem, o revărsare proustiană, fusese într-adevăr cathartic. „Am apucat să citesc articolul, e minunat pentru cititori, dar cred că benefic și pentru scriitor“, mi-a mai spus atunci Vintilă. Mi-am mai dat acum sea­ma de un lucru: acasă pentru mine este legat și de Vintilă și de lumea sa.

Pentru mine, ca pentru mulți, Vintilă a deslușit lucruri și a țesut povești cu tâlc, dar și universuri sociale, legând între ei oameni faini. A fost un intelectual public care a împărtășit cu publicul larg idei și dileme, un mentor pentru generații de oameni minunați, un gânditor și povestitor, dar mai ales un om care a putut relaționa cu orice mediu, care se lansa în vorbă cu oricine la sat sau la oraș. Naturalețea și caris­ma lui sunt deosebite.

L-am cunoscut în 2008, când, după cinci ani la bursă și un prim job în SUA, venisem să scriu un material pentru „National Geographic“ pe tema transformărilor în mediul construit din România, de la distrugeri în București până la noua arhitectură din mediul rural. Am mers să îl intervievez pe Vintilă Mihăilescu, director al Muzeului Țăranului Român, de care auzisem să fie antropologul prin excelență în țară și un expert al lumii rurale. Am avut parte de o discuție fantastică despre sate și transformările lor, cum nu avusesem niciodată până atunci. Crescusem până la 11 ani la bunici în Novacii pe care Vintilă i-a descris în prima sa carte. Iar Novacii au rămas mereu un reper între noi. Mi se părea adesea că în Bucu­reștii în care am trăit după, realitatea vieții din mediul rural și din orașele mici și mijlocii, deci o majoritate a locuitorilor țării acesteia, era ne­înțeleasă și ignorată. Prima oră cu Vintilă a fost fantastică – ce a spus a reflectat realitatea pe care o știam, dar mai mult, mi-a explicat-o structural într-un mod revelator. Am devenit instant fan. Fan Vintilă și fan antropologie, pe care am devorat-o citind de curiozitate după acea prima întâlnire cu Vintilă. Acea zi mi-a adus curiozitatea plan­tată pentru antropologie, a alimentat dorința de a mă întoarce în România să înțeleg mai multe și să fac ceva cu sens, îmi spuneam, și mi-a adus și o admirație pentru Vin­tilă care nu se va opri niciodată.

Conversațiile au continuat, la București, la conferințe prin Europa sau în Grecia unde am avut și ocazia să îl am pe Vintilă și profesor și unde a fermecat întreaga școală de vară de antropologie de la Konitsa cu îmbinarea de har povestitor și de chei briliante de interpretare a socialului. Dar și prin felul în care a construit expe­riențe pentru grupul nostru, prin aventurile pe coclauri. Nu am avut șansa precum cei pe care i-a format în România să îl văd pe teren acolo – povestirile lor sunt mitice –, dar bătând Balcanii cu Vintilă au fost momente speciale.

Din 2011 plecasem la doctorat la Cambridge, dar ne-am tot revăzut pe la conferințe academice. În 2016, lui Vintilă și lui Bogdan Iancu, colaboratorul său apropiat, le-a venit ideea să mă cheme să țin un curs pe tema spațiului și orașului la masteratul de antropologie de la SNSPA. Aveam nor­mă întreagă la Oxford atunci, dar am zis da – ce ocazie să lucrez cu studenți în România, și asta la masterul de antropologie de care tot auzisem și pe care îl făcuseră prieteni de-ai mei! A fost o expe­riență extraordinară și revin în fiecare an. Îi mulțumesc din nou lui Vintilă că mi-a dat ocazia să fiu din nou implicat în acest acasă.

Între timp, prin tot felul de împrejurări, am legat prietenii care acum îmi par de-o viață cu oameni care, ca numitor comun, îl avuseseră ca mentor pe Vintilă. Cineva spunea la priveghiul virtual (singura modalitate în care, în contextul vitreg al crizei pandemiei, am putut să ne alăturăm) că oamenii din jurul său nu pot înțelege cum de câteva zile plânge un fost profesor. Le ura tuturor să aibă parte de astfel de oameni inspiraționali precum a fost Vintilă. Iar impactul pe care l-a avut a trecut dincolo de sala de clasă sau muzeu, fiind un intelectual public care a diseminat ce a înțeles din experiența terenului către cititori și ascultători. Lumea lui Vintilă continuă prin spi­ritul pe care l-a transmis, prin îngemănarea de reflecții și revelații cu haz și voie bună, prin prieteniile care ne unesc, prin dorința de a înțelege societatea în care trăim. Îți mulțumim, dragă Vintilă!

Martorii

Ioana Avădani

— Ce-ți veni? m-a întrebat râzând. Eram în fața liftului, în di­mineața în care venisem să dau examenul de admitere la masterul de Antropologie.

Chiar, bună întrebare. Luasem decizia cu doar câteva zile înainte, când văzusem anunțul pe Facebook. Ajunsesem acasă la sfârșitul unei alte zile lungi de lucru, stăteam prăbușită pe canapea, privind vlăguită, cu jumătate de creier, un serial pe care îl vedeam probabil a treia oară (fără a ține minte nimic din el), bântuind pe risipitele căi ale internetului și întrebându-mă, mai degrabă retoric, dacă asta va fi viața mea de acum încolo: muncă până la epuizare, TV de spălat pe creier și Facebook. Am văzut atunci anunțul de examen și am decis că tot ce îmi lipsea era și mai multă muncă. Într-un domeniu despre care nu știam aproape nimic, în care nu mai eram expertul care are întotdeauna dreptate, la peste 30 de ani de când părăsisem școala și după sute de cursuri pe care le predasem eu altora.

Nu știam eu prea multe de­spre antropologie, dar știam de­spre Vintilă Mihăilescu, îl citeam și îmi plăcea (prost verb, mincinos, înșelător). Am găsit în el un profesor, un vrăjitor, un guru, un mag, un cititor în semne și un amic de taifasuri simple, la o bere. Am învățat în cei doi ani de program de master lucruri despre care nu știam că îmi lipseau, dar a căror lipsă o simțeam.

Prima temă primită a fost să prezentăm o imagine a „exoticului“. Și ne-am întrecut în a veni cu palmieri, cu case pe piloni în lacuri tropicale, cu jungle și aborigeni. Dar ne-a dovedit că și noi putem fi la fel de „exotici“ pentru cei care trăiesc în afara reperelor noastre culturale. Ne-a vorbit apoi despre noi și în-afara-de-noi, de­spre „noi“ și „ei“, despre celălalt și despre „altfelitate“. Despre limite, praguri, pârleazuri, prispe, garduri, treceri și vămi. Unele sunt poate departe, dar altele ne traversează și ne împart.

Am învățat multe de la el, nu numai din cele spuse de-a gata, ci din locurile unde ne-a trimis să căutăm. Mai cu seamă am căpătat de la Vintilă Mihăilescu un mod de a mă uita la oameni și la lucruri, căutându-le miezul și temeiul. Lumea lui Vintilă era în-semn-ată: tot ce vezi are un rost, are un în­țeles, are o rânduială. Dacă n-o vezi, înseamnă că nu te-ai uitat îndeajuns de îndelung sau cu suficientă deschidere a minții. Lumea lui Vintilă era vie, povestitoare, excludea orice sentiment de superioritate, de îndrituire, de dispreț și aroganță.

A scris cândva despre noi, masteranzii lui, mirându-se și el ce căutăm noi – oameni cu cariere, cu ceva ani de viață, cu ceva performanțe profesionale – în clasa lui. A intuit că nu căutăm schimbări de meserie și că probabil nu vom ajunge prea mulți dintre noi antropologi profesioniști. Dar a intuit și angoasele noastre existențiale, setea noastră de alt­ceva, de un soi de rânduială pe care nu o găsisem după propriile rețete. Și pentru de-alde noi – artiști, manageri culturali, IT-iști, medici, chimiști, ONG-iști („boieri, hotnogi, căușei, moșneni, ostași de tot soiul“, cum se spunea prin piesele epocii dintâi ale teatrului românesc) – Vintilă Mihăilescu a inventat „antropologizarea“: reorânduirea lucrurilor știute, pornirea de a pune întrebări acolo unde nu știi răspunsurile, dar și cu atât mai abitir acolo unde ți se pare că le știi, instalarea acelei lentile care nu te mai lasă să NU vezi.

Firesc, (auto-)ironic, înțelept și povestaș, riguros cu umor, așa era Vintilă. Evocările celor care l-au cunoscut, mai de aproape sau mai de a distanță, care i-au fost studenți (ucenici?) sau doar cititori au câteva puncte comune, care apar, iar și iar. Oameni din generații și de pe meridiane diferite vorbesc, iar și iar, de generozitate, de înțelegere, de căldură umană, de capacitatea de a aduce oamenii aproape.

Vintilă Mihăilescu a creat școală – și nu doar în sens academic. A lăsat urmă pe modul în care cei ce i-am fost aproape, fizic sau altfel, gândim și înțelegem lumea. I-am fost contemporani și am văzut lucrurile întâmplându-se. Noi suntem „Martorii lui Vintilă“.

Cel ce m-a salvat de la ratare

Florin Dumitrescu

Eu cred, Dom’ Profesor, că aspectul cel mai delicat al unei comemorări este acela că, încercând să faci o evocare cât mai sinceră a defunctului, riști să vorbești mai mult despre tine; să răsfrângi amintirea lui asupra vanităților tale. În momentele acelea poți da ușor în sminteala de a spune „a fost un tip tare, pentru că și-a dat seama ce tare sunt eu!“. Tocmai presiunea de a-ți exprima gratitudinea te împinge ca, dimpotrivă, să te comporți al naibii de ingrat! Și asta pentru că, în cazul marilor personalități, punctul tău de vedere doar atât poate cuprinde din complexitatea lor.

Cu acest sentiment de umilință și stânjeneală, Dom’ Profesor, voi mărturisi ce am trăit eu, pe orbita mea personală, printre multe altele care oscilau în jurul dumneavoastră. Sper ca fațeta pe care o voi schița să întregească, alături de celelalte, un portret mai amplu.

Pe mine Vintilă Mihăilescu m-a salvat de la ratare. M-a pescuit dintr-o râpă a vieții și a carierei în care totul părea definitiv înfundat.

În anii ’90 renunțasem la o promițătoare carieră universitară, momit de câștigul din publicitate. Iar când, în deceniul următor, recesiunea făcea primele victime în media și advertising, am început să-mi pierd treptat statutul pe care îl căpătasem în neo-iarmarocul național. Dintr-un creativ-vedetă mă transformam treptat într-un disperat vânător de joburi. Eram o victimă a consumerismului, dar din partea cealaltă a tejghelei.

Cam pe atunci debutau Întâlnirile de la Șosea, găzduite de MȚR, muzeu aflat în perioada fastă a directoratului lui Vintilă Mihăilescu. Dom’ Profesor tocmai îmi făcuse onoarea să-mi citeze, într-un Hai-hui din „Dilema“, opiniile apropo de reclamele cu iz tradițional. Fericirea a culminat cu invitația pe care mi-a făcut-o Bogdan Iancu, pe atunci asistentul său, de a dezbate împreună cu ei, „la Șosea“, despre tendința tradițio-brandurilor, pe atunci în plină ascensiune.

În acea seară s-au deschis cerurile deasupra mea: mă simțeam stimulat intelectual cum nu mai fusesem de mult și, nu puțin lucru, apreciat pentru ceea ce reprezentam: un publicitar în curs de „trezire“. Mi se dădea a înțelege că anii petrecuți prin agenții nu fuseseră complet pierduți. Ceea ce ajunsese să-mi pară o lungă goană după iluzii, pentru gurul antropologiei românești era o poveste plină de miez, un filon experiențial numai bun de sondat. A fi participat la – printre altele – lansarea Untdelemnului de la Bunica deodată căpăta și altă noimă decât cea din lumea de fum a festivalurilor și portofoliilor „cool“. Avea un sens într-o perspectivă mai vastă, care includea întreaga societate, istoria ei recentă, cu toate tranzițiile și post-tranzițiile ei. „Tu ai ceva de spus, totul e să găsești calea s-o spui.“ Până atunci fusesem o făptură plată, ca un desen în 2D: Vintilă Mihăiescu m-a desprins de pe foaie și mi-a dat a treia dimensiune.

Întâlnirile de la Șosea nu mi-au mai fost de ajuns, am început să îi însoțesc pe Vintilă și discipolii săi la conferințe și congrese. Am ascultat prelegeri și discuții infinite despre geamgii, lăutari, corporatiști, lipoveni, emigranți… Aveam noțiuni de antropologie din facultatea de limbi străine. Acolo mergeam la „cercul de istoria mentalităților“ și prezentam lucrări similare, dar bazate nu pe cercetare de teren, ci pe studiul unor texte literare.

Atunci am primit cea dintâi muștruluială de la Prof, când m-a dezbărat să folosesc termenul „mentalități“. În antropologie studiem practici, fapte sociale, constructe culturale… ce-i aia mentalități? Tonul era glumeț, dar reproșurile biciuiau zdravăn. Când te critica, Profu’ o făcea cu bonomie și umor, cât să te strunească pe drumul bun. Nimic malițios: pedagogie pură.

Așa am înțeles că toți anii ‘90, dominați de comandamentul „schimbării mentalităților“, au fost o lungă bâjbâială a societății. Nu poți schimba ceva ambiguu, nedefinit. „Mentalitățile comuniste“, „românești“, „balcanice“, „fanariote“ – tot ceea ce, chipurile, „trebuia“ schimbat – nu existau ca atare. Pentru a schimba ceva e nevoie să-l cunoști. Și ca să-l cunoști e bine să-l înțelegi. Înțelege-l pe țăranul nimerit la oraș, înțelege-l pe romul împilat de autorități, înțelege-l pe minerul înfrânt de transformările din industrie. Aceasta e o lecție greu de predat învingătorilor. Celor care, aflați în capul mesei, dictează politicile sociale. Nimeni dintre aceștia nu i-a cerut sfatul Profului. Și atunci Proful și-a predat lecția studenților, masteranzilor și doctoranzilor; cursanților, auditorilor și numeroșilor cititori. Cred că, într-un fel, ăsta a fost proiectul lui: să pregătească o generație nouă, în stare să scoată națiunea din scutece. Suntem datori să îi ducem mai departe misiunea.

…O generație, cel puțin. Eu, unul, eram trecut de patruzeci de ani când mi-am făcut doctoratul. Aveam colegi mai apropiați de vârsta copiilor mei decât de a mea. Am știut că Vintilă îmi acordă o șansă de „reconversie“. Pactul era simplu și nu aveam cum să-l trădez: trebuia să-mi investesc experiența și cunoștințele din marketing și comunicare într-un proiect cu miză pe plan social.

La admitere, când mi-am prezentat proiectul de cercetare, i-am bombardat pe membrii comisiei cu termeni semidocți, care îmi trădau lipsa de inițiere: spuneam „folclor“ în loc de „cultură populară“, „neaoșism“ în loc de „autohtonism“ și tot așa. Profu’ mustăcea într-un colț al catedrei. M-a lăsat să mă fac de râs. Dacă proiectul meu se susținea și dincolo de ambalajul terminologic, aveam șanse. Și se pare că am avut.

Mi-a fost greu să prind pedalele, apoi, în timpul primului an de doctorat. Cursurile Profului erau dense și inteligibile doar pentru colegii cu background sociologic. Discuțiile se purtau la un nivel care, cel puțin la început, mă depășea. Mi-era ciudă: mă obișnuisem, în alte perioade ale vieții, să fiu primul din clasă. Dar, ajutat de consultațiile Profului și de buchisirea celor Cinci Introduceri ale sale, am răzbit. Când eram mai pierdut, îmi plasa o glumă. Când teoria atârna prea greu asupra noastră și privirea mi se încețoșa, știa să destindă atmosfera, sintetizând totul cu o trimitere la concret. Întreaga antroposfera ți-o putea explica – fie printr-o zicere a vreunui țăran din Gorj, fie printr-un obicei din satele maramureșene, fie printr-o idee prinsă de la vreun pescar din Deltă.

O dată vorbeam cu el despre lingvistică, prima mea specializare. Nevrând să-l scufund în subiecte prea nișate, am încercat să sintetizez o teorie din psiholingvistică. Surpriză: profu’ o știa deja, cu siguranță dinaintea mea. Profesoara de la care o învățasem – regretata Tatiana Salma-Cazacu – îi fusese colaboratoare într-un proiect. A continuat spunându-mi ce chefuri a tras cu ea… O cunoaștere enciclopedică plus un suflet de goliard – ăsta era Profu’.

Îmi făceam cercetarea de teren la Auchan. Vorbeam cu gospodinele în fața raftului despre obiceiurile lor alimentare. La una dintre consultații, Profu’ îmi servește un pont: întreabă-le dacă nu cumva, pentru mesele festive, de Paște, Crăciun sau când primesc musafiri, sunt dispuse să cheltuiască mai mult pe produse premium (ulei, smântână etc.). Bingo: ipoteza s-a verificat perfect cu toate interlocutoarele din grup. Cum ați știut, Dom’ Profesor? – Ei, păi așa facem și noi, eu cu nevastă-mea…

În anii din urmă, mi-am pregătit un plan de cercetare etnografică a piețelor agro. Ar fi mers de un postdoc, dar, la o adică, puteam să caut și altă tutelă (trăim în precaritate, dom’le, nu vezi…). Dar aveam nevoie de îndrumarea, fie și de pornire, a Profului. Așa că îl pândesc la o lansare de carte, unde era invitat să vorbească (și câți autori nu trăgeau de el!) la Humanitas Cișmigiu. După eveniment, mergem la o terasă în parc. Acolo se nimerește și prietenul meu, Zoltán András. Se așază la masa noastră, Profu’ se-nveselește, e fan Sarmalele Reci… după care – ce se-ntâmplă?! Profu’ și cu Zoltan încep să vorbească despre jazz, de nu-i mai puteai opri.

Cândva, într-un târziu, am vorbit și despre piețe.

Am fi avut nevoie de Prof acum

Vlad Odobescu

I-am scris vinerea trecută antropologului Vintilă Mihăilescu ca să-l întreb cum vede el România de după pandemie. Îi mai scriam uneori pentru vreun articol, atunci când aveam nevoie de o voce care să explice lumea, bucățică cu bu­cățică, atunci când ceva mă speria sau mă enerva, atunci când într-o anume împrejurare oamenii păreau răi, proști și egoiști peste măsură. Întâi de toate, Vintilă zâmbea în fața pornirilor mele naive de a arăta cu degetul, pentru că înțelegea prea bine din ce suntem făcuți și avea obiceiul de a privi lumea cu blândețe și-un strop de umor.

N-a mai apucat să-mi răspundă și am fi avut mare nevoie de el acum.

În ultima vreme, Vintilă Mihăilescu stătuse mult prin spitale. A avut puterea, luciditatea și răbdarea să ne povestească această ultimă experiență „de teren“ într-o carte, În căutarea corpului regăsit. A fondat un masterat de antropologie și o Societate de Antropologie Socială și Culturală. Unii cred că antropologii sunt niște oameni care stau cu nasul în cărți și scriu studii, când de fapt meseria asta înseamnă să stai printre oameni până-i înțelegi.

Cu noi, masteranzii lui, mergea în fiecare vară, la practică. Ziua ne împrăștiam prin sate să vorbim cu oamenii, iar seara, la cină, asculta aventurile de pe te­ren ale fiecăruia. Îi povesteam ce ne ziceau oamenii despre gospodăria și muncile lor, despre animale și viață, iar el se bucura de mirările noastre.

Vintilă privea antropologia ca pe exercițiul zilnic de a nu-l disprețui pe celălalt, își amintea ieri cineva pe Facebook. El a avut destulă răbdare cu noi cât să ne iubească.

Lecția întreruptă a Profesorului

Bogdan Ghiu

Luni, 23 martie, ar fi trebuit să prezint, în cadrul Salonului de Carte de la Paris, traducerea în franceză a cărții Ambos Mundos a lui Vintilă Mihăilescu, pe care o prezentasem deja, tot acolo, în urmă cu doi ani, alături de el. Din cauza pandemiei provocate de coronavirus, Salonul de la Paris, firește, s-a suspendat, dar dacă ar fi fost să se țină, acea prezentare de carte ar fi trebuit să se transforme în pomenire.

Mă întreținusem, deci, până de curând, prin e-mail, cu Vintilă. Când a reînceput, în urmă cu vreo lună și ceva, să îmi scrie, am urlat de bucurie, întrebându-l unde e: „În România, dar «patriotismul» nu vindecă“, mi-a răspuns. Relația noastră a devenit din ce în ce mai apropiată în ultimii ani, când ajunsesem ceea ce, mai în glumă, mai în serios, numeam „criticul de casă” al cărților lui Vintilă. Le-am prezentat, public, pe toate și am scris, cred, aproape despre fiecare. Vintilă îmi mulțumea de fiecare dată spunându-mi că îl oblig, că îi dau idei cum să meargă mai departe, cum să se „radicalizeze“ etic și metodologic, cum să se elibereze de constrângeri și să provoace, să îndrăznească mereu mai mult. Nu cred că avea neapărat nevoie de „sfaturile“ și de „îndemnurile“ mele, dar a fost un „elev” foarte bun. Tocmai el, pe care foarte mulți îl omagiază și îi sunt recunoscători considerându-l „Profesorul“ prin excelență.

Da, Vintilă Mihăilescu a reușit ceea ce n-a reușit (pentru că nici măcar nu își propusese) nici un intelectual public din România: să fie și un adevărat pedagog public, dar nu așa cum fac, la noi, toți, unilateral, expunându-și gusturile și hachițele și considerând că publicul abia așteaptă să și le însușească, considerându-le prin însăși natura lucrurilor superioare, deci dezirabile și adoptabile. Vintilă s-a situat la antipodul acestei deplorabile și dezonorante, descalificante prezumții și suficiențe intelectuale, reușind să devină, cum spuneam, un adevărat pedagog public dat fiind că a fost el, primul, „elevul“ public, cel dispus să învețe și să se expună și, astfel, să devină împreună cu lucrurile, în dinamica lor. Vintilă Mihăilescu a devenit și a crescut, s-a „radicalizat“ etic și metodologic de la o carte la alta, într-o adevărată întrecere cu sine. De-asta îmi plăcea, mă simțeam chiar obligat să-l provoc și să-l îndemn (într-o lume care nu cere decât elogii și recunoașteri statice), pentru că era deschis, asculta, înțelegea și voia. Nu cred că voi avea ocazia să trăiesc cu prea mulți marea, deplina, profunda complicitate la care ajunsesem, fără prea multe cuvinte, cu Vintilă.

Profesor public, el a simțit că trebuie să plătească datoriile istorice constitutive ale disciplinei sale asumându-și-le și transformându-le, din puncte de ruptură, în puncte de creștere, reușind să „dezarmeze“ opacitățile sociale, să le dizolve (nu „soluționeze“) făcându-le să se expună, pentru că tot mai mult, mai decisiv, mai riscant s-a expus, cum spuneam, el însuși, experimentând public, în văzul tuturor, împreună cu lucrurile, cu „societatea“, cu „obiectele“, cu „contextul“. Acesta a fost „secretul“, arta lui deopotrivă intelectuală și existențială: angajamentul sau, mai precis, angajarea non-ideologică, și a „obiectului“ de studiu, întotdeauna de actualitate, din actualitate, împreună cu „subiectul“ într-o aventură și, cum spuneam, experimentare elucidantă, de cele mai multe ori jubilatorie, a „subiectului“ investigator, capabilă să angajeze în aventuri transformatoare disciplina însăși. Vintilă nu a scris niciodată cu dispreț sau răutate, altfel spus cu distanță, de sus și de la adăpostul vreunei „diferențe ontologice“ sociale sau profesionale, ci a „dojenit“ întotdeauna lucrurile și fenomenele dinăuntru, pe cont propriu, în el însuși, nu în vreun sine. Întotdeauna în mișcare, în devenire, în transformare, de unde și „serialitatea“ vitală a cărților sale, tot atâtea intervenții. Cu umor și chiar compasiune – ironică. Cu înțelegere (în toate nuanțele semantice ale acestui cuvânt).

Îmi lipsește deja enorm Vintilă, căci este de neînlocuit: pe cine să mai provoc? Cel mai bun mod de a-i onora existența este să continuăm să încercăm să ne imaginăm cum ar continua ea, cu tot cu noi. Cum ar fi scris, de pildă, despre ce trăim acum, despre crizele în serie care ne vor transforma, în bine sau în rău, dar ne vor obliga la „mutații“? Surpriza este că, despre criza actuală, Vintilă a scris deja, în ultima sa carte, cea despre experiența spitalicească. În cartea care marchează întreruperea lecției sale publice experimentale, Profesorul Mihăilescu a scris deja, cu anticipație, despre noi! Iar asta mi se pare o performanță extraordinară, care are menirea de a-l ține nu numai viu în sens memorial, ci mereu cu un pas înaintea noastră. Ce viață mai izbutită decât aceea care ajunge să-și depășească, să-și devanseze epoca, lumea?

Vintilă Mihăilescu e un model. De știință trăită. Luată pe cont propriu și atrasă într-o expunere comună, reciprocă.

Galerie foto