Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

O întâlnire cu scriitoa­rea Veronica D. Nicu­lescu, în jurul romanului Toți copiii librăresei, „o poveste de dragoste și de spaimă“, o carte memorabilă despre „crunte vremuri minunate“.

TOȚI COPIII LIBRĂRESEI. Cum a apărut cel mai nou roman pe care îl semnați, Toți copiii librăresei (Polirom, 2020)? Ce a inspirat personajul Silvia Albu?

Am scris Toți copiii librăre­sei anul trecut – un an incredibil, în care luni de zile s-au sudat ca într-o singură bucată uriașă de timp, fără pauză, dedicată sută la sută acestei cărți – de la începutul lui mai până la jumătatea lui octombrie, când am încheiat ultima recitire. Câteva frânturi din carte datau însă de acum șapte-opt ani, când, după ce încheiasem povestirile din Roșu, roșu, catifea, am continuat să scriu niște texte cam din aceeași lume, toate cu copii – simțeam că sunt altceva, ceva nou. Am continuat să scriu asemenea texte și în anii următori, teancul s-a îngroșat… Erau fragmente dintr-un întreg care începuse să prindă viață deja. A mai durat până la povestea în sine, au urmat alte cărți. Dar gândul la povestea asta, încă neclară, a rămas, a zăbovit ca un fundal permanent. Ce trebuia să fie cartea asta, ca un vis sâcâitor, pentru care încă nu eram pregătită? Un roman, desigur, dar cum?

În primăvara anului trecut, cartea nouă a răbufnit cu o forță teribilă. Firul proaspăt, gros răsucit, povestea librăresei Silvia Albu, care transforma și ținea totul într-un loc s-a născut din senin. Din senin – după vreo opt ani de tors la idee și adunat bucățele! M-am rupt de toate și-am scris romanul, în cea mai intensă perioadă dedicată scrisului pe care am trăit-o vreodată.

Este o carte cu model. Pe cântecul de fundal curg poveștile copiilor. Modelul e limpede. Vocile sunt distincte. Ecuațiile sunt relativ simple, pentru cititorul atent. E cea mai lungă dintre cărțile mele și cea mai poveste-poveste.

I-am căutat amploarea și simplitatea. E o poveste de dragoste și de spaimă. E o poveste pe care n-aș fi putut să o scriu acum zece ani. Mi-a trebuit timp și mi-a trebuit mai ales vârsta – ca să pot înțelege mai bine tot ce-am trăit noi atunci. Și mi-au trebuit alte cărți scrise, ca să fiu în stare să spun. Nu e o carte despre comunism. E o carte de­spre viață, despre timpuri trăite de noi. Firul timpului nostru nu se rupe grosolan în două, atunci și acum. E viață și-atât. Despre o bucată de viață de-a noastră am scris, folosindu-mă de personajul Silvia Albu. Despre „crunte vremuri minunate” am scris. Despre copii și tineri, despre femei și bărbați deopotrivă, despre prezențe și absențe. Mi-am amintit și mi-am imaginat, scriind cartea asta. Am avut nevoie să o scriu.

PITEȘTI, 1983. Romanul își poartă cititorul în România anului 1983. Cum a fost pentru dvs. să vă întoarceți în Piteștiul acelui timp?

A fost intens. M-am dus în anii copilăriei și adolescenței mele, însă însuflețind un personaj adult: Silvia Albu este o femeie cu opt ani mai mare ca mine. Am vrut să pot scrie despre problemele pe care le întâmpinau adulții atunci, nu copiii. Cu mintea de acum să revin acolo și să înțeleg ce trăiam noi toți, într-o lume îngustă, strâmtă: cadrul e decupat foarte strâns, to­tul se petrece într-un cartier, dintr-un oraș mic, de-a lungul unei singure veri. Am folosit memoria mea și a părinților mei și m-am și documentat mult. M-am pomenit trăind cu totul acolo. După orele de scris zilnic, când ieșeam pe stra­dă îmi trebuia timp ca să înțeleg unde sunt, ce caut aici. Am ascultat muzica acelor ani, odată cu personajele – și mă încântă cititorii care îmi scriu constant că s-au molipsit de melodiile uitate, de demult –, am scotocit prin fotografii de arhivă, prin programe de radio și TV, prin articole din „Scânteia“, am citit despre nașterile premature și despre atelierele meșteșugărești, despre ceasornicari și despre străzi dispărute, a fost o cufundare totală în acel an, 1983, anul primei transmisiuni color la Televiziunea Română, anul de după raționalizarea alimentelor, când sărăcia era tot mai acută.

COMUNISMUL DIN CĂRȚI. Cum vedeți literatura autohtonă despre comunism, la 30 de ani distanță? Cum considerați că stăm la acest capitol față de alte state din blocul exsovietic? Dacă în capitala noastră nu există un mare muzeu dedicat comunismului, ca la Praga sau la Budapesta, s-a reușit măcar recuperarea acelei perioade prin intermediul literaturii?

S-au scris, numai în anul precedent, câteva cărți interesante cu acțiunea plasată în anii de dinainte de 1989 sau care ating tangențial acea perioadă. Eu nu pot răspunde decât din punctul meu de vedere: m-a interesat nu să scriu despre comunism, ci să scriu o poveste plasată atunci, într-o epocă problematică, pe care o cunosc. Mi-era familiar teritoriul. Aveam 21 de ani în decembrie 1989 și sunt un „decrețel”. Ce motiv mai bun să te apuci să scrii despre dragoste și spaimă, despre copii care se nasc sau nu se nasc, despre copii doriți sau nedoriți? Alegerea mea este, așa­dar, una foarte personală. Iar povestea, la fel, se duce la nivel personal, intim. Mai mult, cartea are atâtea fațete; nu mi-am dorit să recuperez o perioadă, ci să scriu o poveste. Toți copiii librăresei este povestea complexă, multifațetată, pe care visam de ani de zile să o scriu, ardeam să o scriu – iar când visam, habar nu aveam că mă voi duce iarăși spre anii aceia, ca în Roșu, roșu, catifea. E o poveste despre cum era să te îndrăgostești atunci, lucru atât de firesc oricând și oriunde, și să te trezești într-o situație de viață și de moarte. De asta îmi place să spun că este o poveste de dragoste și de spaimă. Dar e și povestea unei femei care nu are copii, însă trăiește într-o lume plină de copii. Mai este și o poveste despre vis, despre încrederea în celălalt, despre bucurie. E și despre familii și însingurare. De­spre frumusețea verde care dispare de la marginea orașelor, despre zone întregi înghițite de const­rucții. Sunt multe fațete și totul e o alegere foarte personală. Aș vorbi așa, doar la nivel individual.

AMINTIRI. V-ați născut la Pitești, în 1968, aveați, așadar, 21 de ani la Revoluția din 1989. Cum ați rememora primii 21 de ani din viața dumneavoastră?

E imposibil de răspuns aici. Dar poate că Toți copiii librăresei este chiar asta, o încercare de rememorare, deși este o carte de fic­țiune. Personajele și întâmplările sunt imaginare, doar decorul este real: Piteștiul meu natal. M-am amuzat să văd că există cititori care confundă autoarea cu personajul principal din carte. La a douăsprezecea carte nu credeam să mai pățesc așa ceva… Sau poate? O să spun aici un secret. Am strecurat în roman, într-o scenă domestică aparent nesemnificativă, trei personaje fugare care suntem noi: mama mea, eu și sora mea. O scenă extrem de rapidă, trasată din tușe clare. Și suntem acolo cu numele noastre adevărate, de atunci. Suntem în holul apartamentul nostru, eu ies din camera mea, sora mea vine dintr-o plimbare, mama vorbește cu Silvia Albu. Totul, în jur, e ficțiune. Sau rememorare, o să întreb, revenind la întrebarea dumneavoastră. Laboratorul e complicat și n-aș tulbura mai mult apele.

ALEGERI. Ați studiat la Institutul de Construcții din București și chiar ați lucrat pentru câțiva ani ca inginer proiectant, părăsind domeniul în favoarea jurnalismului. Cum a fost? Cum ați ales ce să studiați și cum a fost să schimbați apoi domeniul? Și cum vă amintiți astăzi de anii de presă scrisă?

Totul e ca dintr-o viață anteri­oa­ră. Am făcut ca mulți alții din generația mea, care erau buni și la matematică. Eu sunt uluită când aud oameni din zona literară care se laudă că erau vai de capul lor la matematică. Nu prea înțeleg. În Pitești, Liceul de Matematică-Fizică „Nicolae Bălcescu“ (acum Colegiul „Ion C. Brătianu“) avea și cei mai buni profesori de română și engleză. Așa am ajuns acolo, așa se făcea. Și așa mai departe. E o poveste clasică a acelor ani. Regăsirea drumului firesc a durat mai mult de zece ani. Prefer să nu mi-i amintesc, pentru că tot ce a urmat a fost – este – mult, mult mai intens. Anii de tradus Beckett într-o izolare deplină au făcut pentru mine mai mult decât anii de învățat matematică în facultate. Dau tot ce am clipei de acum. Iar clipa asta durează deja de vreo optsprezece ani – din 2002, de când scriu.

ATRACȚIA TRADUCERILOR. Ați tradus numeroase cărți ale unor scriitori importanți, precum Vladimir Nabokov sau Samuel Beckett, ați primit premii pentru traducere. Considerați astăzi că toată această activitate de traducător i-a folosit scriitoarei, putem vorbi de o anumită înțelegere în profunzime a literaturii prin intermediul migalei atât de necesare în procesul de traducere?

Traducerea înseamnă lectură intensivă. Și supușenie. Și tăcere. Mi-a folosit enorm aproape tot ce am tradus. Am învățat, privind de aproape și tăcând. Când vorbesc de tăcere, mă refer la faptul că atunci când traduci un alt scriitor, vorbești cu cuvintele lui. Tu ești mut. Mut și de admirație, uneori! A fost o plăcere enormă la anu­miți scriitori. Nabokov și Beckett nu se uită, îți intră în fibră. Greu e apoi să te desprinzi de cel mare, adorându-l în continuare, să cauți drumul tău, să găsești vocea ta. E esențial asta: să vorbești iarăși cu vocea ta, nu cu a altuia. Și vocea ta, descoperi după multă tăcere, s-a schimbat. Se îmbogățește, fără îndoială. Sunt recunoscătoare și îndatorată celor mari. Și ar mai fi ceva esențial ce am învățat traducând: răbdarea și disciplina.

PROVOCARE. Dacă ar fi să vorbiți în câte o singură frază despre fiecare dintre cărțile pe care le-ați scris până acum, cum ar suna aceste scurte descrieri?

Adeb – povestirile din volumul de debut, scrise când scăpasem din ocna unui cotidian local, au fiecare un ceva „senzațional“, dar sunt de fapt primul meu gest anti-eveniment. Orchestra portocalie – ia­răși povestiri, multe sunt cioburi de viață cu o muchie tăioasă, cu personaje femei. Roșu, roșu, catifea – povestiri din Republica Socialistă România, multe cu copii, dar sunt și animale, sunt și bătrâni, întâmplări de un banal extraordinar atunci, care pot părea ireale acum. Simfonia animalieră și Hibernalia – două cărți-pereche, mici cât un CD, neîncadrabile, la care țin enorm și pe care sper să le public împre­ună în curând, doi pitici care cântă cu glas sumbru despre izolare și viața ca drum către moarte. Spre văi de jad și sălbăție – romanul meu cel verde, cu un cuvânt sofisticat în titlu, ca un avertisment către cititor­: „Nu intra dacă nu ai chef de joc și de mister, ai grijă, lucrurile pot fi complicate“. O vară cu Isidor – prima mea carte pentru copii (copii mari, plus adulți), bestsellerul meu, căruia îi plănuiesc continuarea.

ROMÂNIA CULTURALĂ. Cum vi se pare mediul cultural autohton în mileniul III? Stăm bine măcar la acest capitol?

Caut să mă uit puțin în jur. Fac un pas în lateral și mărturisesc sincer: nu înțeleg ce înseamnă „lu­mea literară“, când văd formularea asta tresar. Ce o însemna? Eu sunt un om, lucrez acasă la mine, singură am început și singură o să termin. Scrisul e singurătate. „Lumea literară“ nu există. Mediul cultural? Mă hrănesc din teatru și muzică și film la fel de tare ca din carte – sau chiar mai tare. Mi-ar plăcea să existe mai multe reviste culturale, asta pot spune, se simte teribil lipsa lor, la fel cum se simte lipsa paginilor de cultură din ziare. E un gol important. Am simțit în ultimii ani un interes în creștere pentru literatura română, semne îmbucurătoare, tiraje mai mari, o frenezie în spațiul public. Din păcate, vin vremuri complicate.

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru scriitoarea Veronica D. Niculescu?

Dimineață, fereastră însorită, gălăgia șantierul de vizavi, cafeaua, micul dejun, ușa camerei închisă, orele-de-lucru-orice-ar-fi, ușa deschisă, plimbarea de la prânz, cumpărăturile, gătit, odihnit un pic, ceaiul cald, ușa camerei închisă, orele-de-lucru-orice-ar-fi, ușa deschisă, știrile de seară, filmul de seară. Vorbesc rar cu alți oameni, singura mea companie e soțul (și prietenul) meu. Caut rarisim alți oameni, pot număra pe degetele de la o mână de câte ori într-un an deranjez pe cineva cu „hai să ieșim, hai să ne vedem“. Nu simt nevoia. Nu folosesc telefonul. Scriu însă scrisori, e-mailuri, mai ales celei mai bune prietene, fără de care m-aș simți foarte singură. Este esențial să scrii scrisori. Poți vorbi mult mai bine așa decât față în față. Uneori ne scriem cum am trecut una pe lângă ferestrele celeilalte și asta ne-a umplut sufletul de căldură și încredere („Și am știut că acolo ești tu“).

GENERAȚII. Revenind la romanul Toți copiii librăresei, care aduce în prim-plan vremurile trăite de cei ce au fost tineri în anii ’80, dacă ar fi să-i punem în oglindă pe cei care erau tineri atunci cu cei care sunt tineri azi, cum ar arăta această imagine? Ce ați spune că s-a schimbat radical?

Este o întrebare extrem de interesantă mai ales pentru cei tineri care vor citi cartea. Ei vor putea puncta diferențele, chiar e un exercițiu interesant. Ce mi-a dat curaj când am început să scriu cartea e faptul că Prologul, inițial o povestire publicată într-o antologie destinată adolescenților, a fost foarte bine primit de elevi, în olimpiade de lectură și ateliere. Au fost impresionați, au făcut de­sene și filmulețe cu personajele. Deci au înțeles. Deci ne aud.

Mă gândesc, dacă e să vorbim de diferențe, la ceva ce am spus și când am publicat O vară cu Isidor. Se tot vorbea pe atunci că, vai, „copiii din ziua de azi“, tinerii doar cu tableta, doar cu telefonul, că nu mai poți scrie nimic dacă nu e legat de telefonul mobil. Nici gând. Valorile esențiale sunt ace­leași. Eu am scris despre prietenie și libertate. Și se pare că le-a plăcut. Mi se pare important să ne uităm spre lucruri esențiale, me­reu valabile. Restul e supra­față, e zgură.

STAREA LITERATURII. Privind într-o manieră obiectivă spre literatura de azi, de la noi, ce ați remarca? În privința vocilor scriitorilor, a literaturii scrise de femei, în privința pieței de carte, a cititorilor? Care este starea literaturii în lumea noastră capitalistă, în care consumăm mult și haotic (nu neapărat carte)?

Nu îmi place să vorbesc despre grupuri de nici un fel, doar despre indivizi. Îmi plac anumiți autori și îmi plac anumite cărți de-ale lor. Cât despre consum, au fost ani buni, chiar foarte buni, față de ce ne așteaptă. Ne-am bucurat de tiraje ceva mai mari, de vânzări, de drepturi de autor și de traducător din care se putea trăi, cu ceva hărnicie. „Dar de-acuș, zise el cu glas sfârșit, dar de-acuș s-a isprăvit.“ O să privim în urmă cu regret, la acești ani. Vom trăi și vom vedea. Eu scriu, indiferent că mai există pe lume vreo librărie sau nu.

CĂRȚILE PE CARE LE IUBIM. Care sunt scriitorii care vă plac mai mult decât alții, de la care considerați că ați avut cel mai mult de învățat, care sunt acele cărți pe care le iubiți într-o manieră aparte? Pe scurt, câteva recomandări de lectură pentru această perioadă în care stăm acasă…

Lista e uriașă, încerc, telegrafic. Cehov! Beckett. Nabokov. Aș zice Foc palid, din întregul Nabokov – cine nu l-a citit pierde enorm. Don DeLillo – Punctul Omega, o carte tradusă care m-a atins extrem de tare, un roman scurt, e acolo o liniște picurată care îți rămâne în gând, îți dorești să scrii așa. Lewis Carroll – Sylvie și Bruno, o capodoperă adorabilă, sofisticată, cu un întreg capitol scris în versuri. Mă amuză să aud la câte o cafea, să văd în câte-un articol, că mi se pun în cârcă autori cu care n-am nici în clin, nici în mânecă. Ba chiar că m-ar fi in­fluențat una, alta. Autori pe care nu îi citesc sau pe care chiar îi resping. Așa-i viața, se întâmplă de când lumea. Nu-mi place, de pil­dă, Elena Ferrante – ce să fac, m-am străduit cu o carte, n-a mers. Îmi place Lydia Davis. Dintre căr­țile anului trecut, m-a topit Melancolia lui Mircea Cărtărescu. Trebuie să o recitesc.

FOTO 1: Ema Cojocaru

Galerie foto