„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Domni și Doamne, de Marta Petreu, care va apărea în curând în colecția „Plural“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Conversații cu… Ștefan Agopian
Marta Petreu: Dragă Agopian, din cărțile tale iese la suprafață, printre primele impresii, erudiția ta, de bulimic. Lecturile tale literare și filosofice sunt nu numai extinse, ci și pe alese, preferi cărțile rare… personajele tale vorbesc adesea în citate, au cultura epocii în care le-ai plasat. Iar ironia auctorială, discretă și de culise, e permanent prezentă. Mai citești și-acuma filosofie clasică sau ai trecut la alt gen de cărți?
Ștefan Agopian: Acum nu mai citesc filosofie, am făcut chestia asta rușinoasă până pe la treizeci de ani, după care m-am oprit. De vină a fost tot o carte, Teoria literaturii, semnată de doi autori foarte deștepți: Wellek și Warren. Ăștia explică pentru toți proștii că literatura n-are de-a face cu filosofia. Iată un scurt citat, dar lămuritor: „Dacă vom analiza poeme vestite, admirate pentru filosofia lor, nu vom descoperi adesea decât simple locuri comune pe tema că omul este muritor sau că nimeni nu știe ce soartă îl așteaptă“. Cu toate că, tot ei o spun, „Pregătirea teoretică poate mări puterea de pătrundere și raza de înțelegere a scriitorului“. Dar ce-i prea mult strică: „…la Dostoievski simțim adesea discrepanța dintre reușita artistică și povara gândirii“, observă autorii. Nici Dante sau Thomas Mann nu scapă de asemenea observații. Așa că am citit filosofie cât să nu fiu un ageamiu în materie și să știu de unde să iau un citat atunci când vreun personaj avea nevoie de el. Sincer vorbind, nu literatura m-a împins spre filosofie, ci înclinația mea spre științele exacte, matematică, filosofie, chimie. Mulți m-au întrebat cum se face că de la știință am trecut la literatură. Răspunsul e destul de simplu: marea mea dragoste a fost chimia. În timp ce matematica și fizica se ocupă de cantități, chimia e preocupată de calități. Dacă aduni două numere, adică două cantități, obții tot o cantitate. D-aia nu poți să aduni mere cu pere. În chimie acest lucru e posibil: dacă „aduni“ o bază cu un acid, două calități total diferite, precum merele și perele, obții o nouă calitate numită sare. Literatura, în primul rând poezia, funcționează la fel. Alăturarea unor cuvinte diferite nu duce la suma lor, ci la o nouă calitate, care nu e cuprinsă în cuvintele folosite. Din cauza asta, alchimia, strămoașa chimiei, a fost considerată o artă și nu o știință. Chimia a devenit știință numai după descoperirea structurii atomului și a legilor mecanicii cuantice. Toate astea sunt niște banalități, dar, în general, scriitorii, care de obicei au pregătire filologică, nu prea le pricep. Și ca să închei, pot spune, cu ceva mândrie, că Dina Georgescu, soția lui Paul Georgescu, o femeie extraordinară, mi se adresa, nu fără oarecare dreptate, cu „domnul Alchimist“.
Dar să mă întorc la întrebarea ta: în toamna lui 2012 am renunțat la slujba de ziarist, pe care o făceam din 1990. Făcusem o pneumonie și o lună am zăcut fără ca doctorii să reușească să îi dea în cap bolii. Într-o zi, brusc, m-am făcut bine. Luna aia nu scrisesem nimic și mi-am dat seama că e foarte plăcut să nu ai nici o obligație, așa că am hotărât să mă transform într-un pensionar banal. Citesc cărți polițiste, dezleg cuvinte încrucișate, ascult muzică simfonică, colecționez cărțile de debut ale scriitorilor români, trăncănesc la telefon, casc ochii la televizor, beau, în fine, chestii d-astea care omoară timpul în mod plăcut. Sigur, exagerez un pic în rău, dar modelul după care mă ghidez e al lui Caragiale la Berlin, fără moștenirea Momuloaiei, fără Berlin și, desigur, fără Cella…
M.P.: Ești un produs cultural și al cartierului tău de București, o mică lume colorată, vie, plină de savori și mirosuri, după cum o descrii în Scriitor în comunism. În timp ce-ți citeam cartea asta, mă gândeam că mi-ar plăcea… să beau și să mănânc cu tine. Deci, eu sunt la Cluj, tu la București, invită-mă te rog, vă rog pe Cristina și pe tine, la masă la voi. (Promit să mă port la masă mai bine decât personajele tale…)
Șt.A.: Ești oricând bine-venită, știi asta. E totuși o problemă: noi, regățenii, mâncăm adesea organe, creier, ficat, rinichi, fudulii… Și ardelenii strâmbă din nas la chestiile astea. Sigur, pot să-ți fac un șnițel vienez și terminăm discuția. Cu toate că eu aș prefera rinichi prăjiți în unt cu sos de vin. Dar, hai, să rămânem la șnițel: îl fac mai bine decât cel pe care l-am mâncat într-un celebru restaurant din Viena.
M.P.: Precizare: în cărțile tale se mănâncă mult și bine, gustos… am talentul ăsta, de-a ține minte ce mănâncă personajele din cărți. Personajele tale mănâncă bine, au o poftă de a înghiți ca și cum numai asta le-ar da certitudinea că există, așa că multe sunt îngrețoșătoare când se hrănesc. Pardon, nu se hrănesc, mănâncă și ele de plictiseală, de lăcomie, de…
Șt.A.: O cercetătoare de la Institutul de Lingvistică al Academiei, Liliana Hoinărescu, susține în teza ei de doctorat, publicată în 2006, că în cărțile mele (în special în Tobit și Sara) „funcțiile firești ale organismului sunt sacralizate… Personajele capătă o dimensiune eroică, legendară, nu prin acțiunile lor în sfera socială sau politică, ci prin însuși exercițiul firesc al satisfacerii fiziologice. Această minimalizare a valorilor tradiționale, în contrast cu importanța acordată acțiunilor considerate triviale, consemnează o răsturnare ideologică“. Vezi ce simplu e?
M.P.: Și fac dragoste tot așa, în afara dragostei: sunt cam neumane în actul iubirii, căci lipsite de sentiment. Numai Orjen, fetița din Fric, îmi vine acuma în minte ca îndrăgostită și dorind să fie iubită pentru că iubește…
Șt.A.: Răspunsul ar putea fi tot cel de mai sus… Cu adaosul că în Fric e vorba de o renaștere cu ajutorul erosului.
M.P.: Și Sara din Sara, dar cu ea lucrurile sunt mai complicate, ea parcurge un scenariu prestabilit, un drum al destinului… Frumos roman, în misterul lui strict mundan. Aici se vede limpede că lumea ta nu are transcendent, că Dumnezeu, nu că a murit, ci nu a existat niciodată. Paradoxal efect, la un roman scris pe un scenariu biblic…
Șt.A.: Nu uita, te rog, că scenariul se bazează pe Cartea lui Tobit, un text apocrif, pe care Biserica nu-l recunoaște. Faptul că am folosit o scriere apocrifă m-a ajutat mult în fața cenzurii comuniste. Sara a apărut la Editura Eminescu. Redactor de carte a fost o tipă, vag poetă, Virginia Carianopol. Lucrase ani de zile la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, probabil ca cenzor, cu toate că funcția asta nu mai exista, fusese un funcționar în minister și o mutaseră la editură din cauză că divorțase, o retrogradare deci. Era speriată rău și romanul meu o umplea de alte spaime, că nu știa de unde să-l apuce. I-am propus să fac eu referatul cărții și a fost fericită. Referatul l-a făcut Mircea Ciobanu la cererea mea, el a tras tare că am folosit un text apocrif, știa el ce știa. Și uite așa, toată lumea a fost fericită și cartea a făcut un pas hotărâtor spre publicare.
M.P.: Corpuri, multe dizgrațioase, secreții, organe, boală, un univers ca un spital cu pacienți ce știu că nu se vor face bine, și deasupra lor brocartul în fir metalic de aur și argint al scriiturii. Și Manualul întâmplărilor, de o frumusețe și mai ales de o însingurare sfâșietoare. Ți-e urât, Agopiene?
Șt.A.: Am trăit timp de patruzeci și doi de ani într-o lume urâtă, o lume inventată de o minte nebună și pusă în practică de niște analfabeți, cum dracu’ să nu-mi fie urât?