De fapt, de la Manuel s-a auzit pentru prima data de Lepecki in Romania. Si de site-ul Sarma, o arhiva impresionanta de critica de dans in engleza si germana. Poate si din pricina artei lor care avea (si va avea intotdeauna) nevoie de un discurs teoretic de acompaniere. Ori de cite ori cineva se arata dornic de informare in arta dansului contemporan (si mai rostea si fraza magica „doresc sa scriu despre dans”), era intimpinat de catre cei doi de incredibile discursuri si invitatii la conversatii recuperatoare. E aproape amuzant misionariatul comis de ei. Amindoi povesteau ce inseamna dans contemporan in restul Europei, ce se scrie, cum se scrie, care sint preocuparile, care e terminologia, care e dinamica. Si aceasta dupa ce amindoi traisera pe viu ditamai socul cultural, trecind de la formatia de balet clasic autohton la dans din ce in ce mai contemporan, pina si-au descoperit preocupari si mijloace proprii. E antologic unul dintre primele dialoguri cu Manuel, purtat la barul de la centrul Multi Art Dans o noapte intreaga, pina spre dimineata, in timp ce restul cunoscutilor initial participanti la discutie adormeau, rind pe rind, cu capul pe masa. Manuel era de neoprit, iar entuziasmul lui era molipsitor. Mai aveau o calitate interesanta acesti dansatori: interesul real pentru ce se intimpla in jurul lor – in realitatea socio-politica si in celelalte arte. Venind dinspre literatura, mare mi-a fost bucuria sa aflu ca Manuel e fan Radu Cosasu si Max Blecher. Ca-i citeste cu interes pe Cartarescu si pe Razvan Radulescu. Ca e intr-atit de curios sa afle ce se scrie azi, ca a venit si la un cenaclu al Uniunii Scriitorilor (nu cel mai inspirat loc pentru un artist contemporan). Ori ca Mihalcea e fan Ionut Chiva.
Un dans reflexiv
Manuel Pelmus a fost, inca inainte de a sti acest lucru, un adept al ceea ce in Germania anilor ’90 s-a chemat, initial cu rea-vointa pentru ca apoi sa se consacre, „dans conceptual”. El s-a aflat, de altfel, in ipostaza cel putin interesanta de a fi facut niste optiuni artistice reprezentative si de a citi, apoi, in texte de teorie sau de critica de dans straine cum s-ar putea chema ceea ce a facut el. Ma refer la notiunea de „stillness” (care s-ar traduce prin „nemiscare”, dar care, la Lepecki, capata valente de pilpiire, imponderabilitate). Astfel un corp in miscare continua, repetitiva, poate produce efectul de „stillness” (vezi Outcome, 2001), la fel un corp care produce insistent actiuni neterminate pe un teren nesigur (vezi Punct Fix, 2003).
Ce e fascinant cu adevarat la piesele lui Manuel Pelmus e descoperirea ca el lucreaza, exagerind putin, la aceeasi piesa inca de la Outcome si pina la preview (2006). Ce-l intereseaza exclusiv? O maniera minimalista, dar puternic reflexiva de a reprezenta corpul sau asa cum apare el in momentul respectiv, in urma coincidentelor cu contextele socio-politice, cu bombardamentul de informatie/influente care i-ar impune forme si rigori, ori mutilari, ori macar metamorfoze. Transformind arta dansului contemporan intr-un performance (o punere in discutie a realitatii socio-politice care isi lasa in felul ei amprenta asupra corpului, dar si a manierei de reprezentare a corpului in miscare, chestionind in egala masura si posibilitatile dansului contemporan). Iar daca in Outcome, corpul rezista neafectat (chiar daca dincoace) de cadrul metalic folosit ca element de decor, in Punct fix, contextul reprezentat scenografic prin foliile de plastic (de tipul celor folosite pentru a impacheta obiecte fragile) pe care calca dansatorii, impreuna cu miscarile-actiuni neterminate reprezinta un corp imponderabil, care nu se poate arata printr-un statement, ci doar printr-o chestionare a propriei consistente. Odata cu Punct fix, Manuel a inaugurat concepte noi: compozitia in timp real, diferita de improvizatie, notiunea de dramaturg, invitindu-l pe portughezul Rui Catalao in aceasta calitate, notiunea de „actiuni” si crearea de contexte pentru acestea.
Pina la preview, Manuel a prezentat pe scena conceptia despre corpul sau, dar apelind la corpurile altor performeri (Edi Gabia, Mihai Mihalcea, Maria Baroncea si Brynjar Bandlien). Pentru preview s-a legat sa faca un solo pe care sa-l si performeze. Si aici a inceput criza. Pentru ca a ajuns la concluzia ca nu mai stie cum sa propuna o reprezentare asumata a corpului sau in miscare si, atunci, cel mai corect i s-a parut sa propuna tocmai aceasta situatie de criza. A pus in discutie (si in scena) atit criza, cit si conditiile de imposibilitate ale propunerii unei reprezentari. „Un spectacol dificil”, care necesita demers curatorial, asa cum isi va asuma artistul, nepropunindu-si niciodata esteticul ori divertismentul ca miza. Ca si la celelalte doua piese, si in preview (sau piesa cu intunericul) se incearca fixarea atentiei spectatorului intr-un aici si acum continuu (prin discursul lui Manuel care isi explica miscarile), iar in tot acest timp, dincolo de intuneric, „spectatorul e invitat pe scena la un dans reflexiv”, e invitat sa faca efortul sa construiasca/intrevada/sustina corpul dansatorului in miscare, cum spune chiar el in interviul din „Suplimentul de cultura”.
Oare ce mai urmeaza dupa asa ceva?