Dintr-o neatenție a destinului, scriitorii celebri nu prea au o viață plină de aventuri, cum s-ar cuveni.
Există excepții (A. de Saint-Exupéry, Malraux etc.), dar majoritatea de obicei doar stau cocoșați și scriu. De altfel, o definiție a unui scriitor bun ar fi că ochiul lui e în stare să facă dintr-un drum la supermarket o aventură. Asta îmi amintește un pasaj straniu, dar relevant, dintr-un roman tradus și la noi.
În Pielea lui Curzio Malaparte e descrisă o masă mare dată la Castel Gandolfo, lângă Roma încă ocupată. Autorul, ofițer de legătură italian pe lângă armata a cincea americană, e acum oaspetele generalului Guillaume, comandantul diviziei marocane. Suntem în 1944, se aud focuri de armă în depărtare și, de altfel, chiar înainte să înceapă ospățul generalul trebuie să se ridice de la masă după ce se aude o explozie alături în pădure. (Unul din soldații lui călcase pe o mină, care nu îl omorâse, dar îi retezase mâna, care nu mai putuse fi găsită etc.) Ospățul e ospăț însă. Se spun glume și curând prietenii încep să facă un mișto afectuos de scriitorul italian, în vreme ce de la popotă li se servesc cele mai pretențioase feluri posibile în circumstanțele date. Dacă te iei după ce scrie în romanele lui Malaparte, spun ei, ai zice că i se întâmplă numai lucruri uimitoare. (Ceea ce e adevărat – Malaparte e un artist al scenelor trase de păr din care scoate totuși ceva emoționant, cum e undeva, în Kaputt parcă, o scenă cu un lac care îngheață bocnă în timp ce e traversat de o herghelie.) Scriitorul ascultă ironiile astea mai mult sau mai puțin subtile și nu zice nimic. Generalul american și cel francez ajung, socratic, la concluzia că lor nu li se întâmplă nimic, că totul i se întâmplă lui Malaparte și că nu e drept. Scriitorul nu se amuză de aceste tachinerii, își ține ochii în farfurie. Abia când lumea termină de mâncat, foarte stânjenit, Malaparte zice, întâmplarea face că, în timp ce vorbeați, chiar mi s-a întâmplat ceva extraordinar… Și începe prin a lăuda, după toate regulile artei, trufandalele aduse la masă, până ajunge la deliciosul kouskous marocan, în care spune că, din păcate, a găsit o mână de om – desigur, cea a bietului soldat mutilat mai devreme. Pe care, ca să nu strice veselia convivilor, a făcut un efort și a mâncat-o fără să spună o vorbă. Francezii devin livizi, iar Malaparte le arată falangele rămase la marginea farfuriei. (Numai americanul se prinde că, evident, erau doar câteva oscioare de berbecuț, bine potrivite de un scriitor cu un umor foarte riscat, căruia mereu trebuia să i se întâmple ceva.)
Nu mă pregătesc să recomand canibalismul pentru un plus de creativitate, ci mai degrabă să zic că întâmplările extraordinare sunt în principal rezultatul atenției față de viața noastră și a altora. Romanul mi se pare o specie care depinde mai degrabă de calitatea acestei atenții care își redimensionează obiectele, decât de experiența directă și cuantificabilă a extraordinarului. Cei care cred că au fost blagosloviți cu o viață foarte epică, care doar așteaptă să fie pusă pe hârtie („dacă aș pune eu în scris tot ce mi s-a întâmplat mie, ce roman ar ieși!“) nu realizează cât de mult se împotrivește realitatea transcrierii. În plus, realitatea însăși, fără exagerări solipsiste, se organizează totuși pe muzica din capul tău. Cu alte cuvinte, lucrurile amuzante nu li se întâmplă decât oamenilor cu simțul umorului, după cum numai merele care cad lângă fizicieni duc la descoperiri importante.