Afară se simte miros de primăvară – nici n-a fost o iarnă grea –, temperaturile cresc, soarele luminează prelatele și umbrelele teraselor din oraș.
Scaune și mese se încălzesc în lumină, răsfirate și goale-goale. Nici un client, doar un chelner plictisit (îngrijorat?) în umbra din pragul unei cafenele. În piața largă, circulară, câțiva oameni trec grăbiți, își schimbă direcția discret ca să nu se apropie unii de alții, dispar.
Asta a fost acum o săptămână. Între timp au dispărut și scaunele, și mesele, și umbrelele. Ușile restaurantelor, cafenelelor, chiar și ale micilor magazine din zonă sunt zăvorâte. Cel puțin așa îmi închipui, fiindcă nu le-am văzut: nu le pot vedea dinăuntru, din casă. Stau în casă cât pot de mult. Ies doar pentru treburile obligatorii, pentru cumpărăturile necesare și… cam atât. Mă înfrânez să fac stocuri de alimente, totuși simt că niște rezerve trebuie neapărat să avem. Nevoia asta de rezerve vine de la teama de foame (și de la foamea) trăite în comunism, refuzul de a aduna saci de făină și stive de hârtie igienică e comandat de rațiune. Mă întreb doar dacă rațiunea sau instinctul te ajută să supraviețuiești. De asemenea, mă întreb dacă o să găsesc alcool sanitar la supermarket sau la vreo farmacie.
Nu, tot nu-mi vine să cred că lumea în care trăiam s-a putut schimba atât de repede. Într-o realitate paralelă, unde nu există pandemia de COVID-19, ne întâlnim cu prietenii la o terasă, ne pupăm, înviorați și un pic incitați de parfumul de primăvară și de promisiunea unui nou fior vital, ne strângem mâinile, bem cafea, bere și absorbim căldura soarelui, ca niște țestoase scăpate din carapace. Vorbim, vorbim mult, nas în nas, înghesuiți – câteva zeci-sute de oameni într-o piață cât să învârți o pisică de coadă. Sau ceva mai mare. Realitatea asta paralelă e cea de anul trecut. Anul ăsta pășim atenți pe stradă, cu gurile acoperite inutil de măști sanitare, intrăm șerpește în magazine, cumpărăm rapid o sacoșă de lucruri enumerate pe o listă și fugim acasă. Intrăm, ne spălăm obligatoriu pe mâini cu săpun, pe față cu săpun, dezinfectăm – nu se găsește dezinfectant, la naiba, nu se găsește spirt! – și ne închidem iar în casă. În urma noastră n-a intrat decât un firicel de teamă, care crește între pereți: oare vânzătoarea aia care a strănutat o dată nu avea cumva…? Eram destul de departe de ea? Patru-cinci metri, atât ar trebui, așa zic specialiștii, eram la… nu, patru metri sigur nu erau. Deși e puțin probabil să fi fost bolnavă, oamenii mai strănută, înainte de pandemie strănutam cu toții, cui îi păsa? Mai degrabă doamna aceea care a scotocit printre portocale înaintea mea, avea și un aer mai deosebit, nu pot să spun cum, era ceva la ea – o fi venit din Italia? Numai că nu tușea. Dacă nu cumva se abținea. Sau e în faza de început. Ei, ce-o fi o fi! Azi nu mai ieșim, nici mâine. Dup-aia mai vedem.
Și televizorul emite numai lucruri inadecvate. Filmele, emisiunile de divertisment, până și reclamele – toate au fost făcute pentru lumea de dinainte. Oameni care se întâlnesc într-un bar, se îmbrățișează și ciocnesc sticle de bere. Oameni care dansează înghesuiți sub luminile verzi ale unui local. Oameni care stau ciorchine pe plajă, râd veseli, aleargă spre valuri sau stau sub umbrelele de soare cu înghețate în mâini. Un vânzător și un client discută aprins, parcă vezi cum fac un mic schimb de spută. Pe canalele sportive nu e nici un sport, doar discuții despre sportul care ar fi trebuit să fie. Marțea, miercurea mă uitam la meciurile din Liga Campionilor, dar Liga Campionilor nu mai e. La ora prânzului auzeam gălăgia veselă a elevilor care se întorceau de la școală, dar nici școala nu mai e. Strada e pustie, trec doar mașini și motociclete în viteză, însă și astea s-au rărit. Am intrat într-un fel de stază.
Și între timp, undeva departe, deși tot mai aproape, se îmbolnăvesc și mor oameni. Firicelul de teamă care intră pe ușă odată cu noi e tot mai gros. Numai soarele luminează la fel de auriu ca în lumea de odinioară, iar pe străzi răsar curate, roz și albe, florile mici ale primăverii. Spirt tot nu se găsește.