
In primul rind, aceasta intrebare nu mi-e adresata neaparat mie, pentru ca eu sint umilul regizor al filmului, nu si producatorul sau si cu atit mai putin distribuitorul sau. Din ceea ce stiu, exista o strategie care are mai multe puncte. Unul dintre ele este aglomeratia de premiere romanesti la un anumit moment, al doilea este de a iesi cu filmul in 2008 pentru a-i da mai multe sanse in alte directii, si oricum nu cred ca ar fi fost momentul ca in timpul sarbatorilor de iarna si in toata aceasta afluenta de premiere pe ultima suta de metri sa iesim cu acest film.
Vrem sa ii oferim cea mai indelungata si cea mai buna perioada de timp pentru a se putea dezvolta si pentru a supravietui in lumea destul de carnivora a competitiei cinematografice de la noi.
Ati spus ca daca ar fi sa alegeti dintre filmele dumneavoastra, acesta ar fi cel mai apropiat de ideea de film de autor. Puteti detalia putin?
Pot sa nuantez, pentru ca nu am spus exact asa. Am spus ca, in primul rind, este, in mod paradoxal, date fiind amploarea lui si, sa spunem asa, viziunea oarecum epica asupra subiectului, un film de autor chiar mai mult decit altele, pentru ca este un film despre un cineast. Or, cind un cineast face un film despre un cineast, in mod natural filmul devine oarecum o oglinda. Intr-un anume sens o oglinda, deformanta evident. Mi-e greu insa sa spun acum ca ar fi cel mai de autor film de autor pe care l-am facut. Toate filmele mele sint de autor, pornind de la simplul principiu ca eu le gindesc de la punctul zero. Scriu scenariile, le dialoghez, le filmez, le montez si ajung cu ele in momentul premierei. Mai este si o doza de subiectivism care face ca ultimul nascut sa fie, cel putin un timp, si cel mai indragit, pentru ca este si cel mai vulnerabil, pentru ca inca nu a apucat sa creasca, sa stea singur pe picioare si sa isi faca singur drum in lume.
Inainte de a prezenta filmul romanilor, ati avut nenumarate proiectii in Europa, dar si in Statele Unite. Care a fost reactia publicului?
Vin dintr-un fel de maraton, ultimul fiind Salonic, unde am avut numai sesiuni de intrebari si raspunsuri. Tot ce vreau sa spun este ca nu se pot face, sau nu as vreau eu sa fac, caracterizari de tipul „nemtii ar fi asa, pe cind americanii ar fi altfel”, „bulgarii sint mai orientati spre cutare, pe cind grecii… „. Exista tipuri de spectatori care sint universale. Exista spectatorul obsedat de corectitudinea politica, de exemplu, si pe el il gasim la fel de bine intr-o tara libera din acest punct de vedere, cum ar fi Grecia, precum si intr-o tara putin mai puritana cum sint Statele Unite. Exista spectatorul snob, pe care il gasim evident oriunde, exista spectatorul entuziast, pentru ca el a venit sa fie entuziast si pentru ca este in programul zilei ca el sa se entuziasmeze, sa spuna cuvinte frumoase, care sa fie bine primite de catre creatori, exista spectatorul sceptic, care a venit sa spuna cuvinte care sa ii dea lui personalitate si care sa diminueze filmul sau creatorul sau. Spectatorii sint ca si caracterele lui Labruyere, se pot imparti in tipologii destul de clare, iar de multe ori, cind gasesti spectatori sinceri, care pun intrebari sincere, sau care ofera o-biectii sincere, sau care te lauda sincer, e foarte usor sa ii recunosti pentru ca exista ceva in ei care iradiaza. In momentul in care un spectator discuta cu tine pentru ca vrea sa se puna in valoare intr-un fel, se vede foarte clar. In orice caz, pentru mine toate aceste tipuri sint interesante pentru ca este un joc seducator. Nu ma intereseaza foarte tare inteligenta sau precizia intrebarii. Pot primi, la un moment dat, o intrebare cretina, tembela, dar raspunsul meu sa fie interesant si sa ma pot lega de intrebare pentru a dezvolta o teorie interesanta. Pot primi cea mai interesanta intrebare si sa dau eu, la rindul meu, un raspuns tembel. Se intimpla si lucruri de genul asta. E un joc de ping-pong sau de tenis, care are hazul lui. Unii cineasti il detesta, altii il adora. Eu cred ca fac parte din a doua categorie, imi place sa imi studiez publicul si in timpul proiectiilor, si dupa proiectii si sa schimb mingi cu el la fileu.
Va asteptati sa va scoateti banii dupa lansarea filmului?
In ceea ce priveste rezultatele pe piata domestica, pe piata romaneasca, noi glumim cind folosim sintagma „succes comercial”. Acest lucru nu poate exista din motive pur obiective: nu exista sali de cinema in numar indestulator pentru ca spectatorii sa poata sa sustina cariera unui film mai mult de citeva saptamini, in cel mai bun caz de citeva luni. Din cauza asta, oricit de putin ar costa un film, el nu se poate amortiza prin incasarile interne.
Ramine piata de DVD-uri.
Da, dar este greu controlabila si vom vedea ce se poate face. Pentru moment, vorbim numai de partea asta romantica a lansarii unui film, adica ceea ce inseamna difuzarea lui in sali de cinema. Eu sper ca ceea ce fac de obicei, si anume ca incerc sa imi respect publicul – nu orice fel de public, incerc sa imi respect publicul, subliniez aceasta formulare –, va da roade, in sensul in care chiar daca nu vom face milioane de spectatori ca in vremurile de trista amintire, vom face macar un numar de care sa nu ne fie rusine. Ca sa faci acest numar, ai doua posibilitati: sa mizezi pe un imens zgomot in primele doua saptamini de la lansarea filmului, adica sa lansezi filmul intr-un numar mare de copii si sa folosesti foarte mult tam-tam publicitar pentru ca in acele doua saptamini sa introduci cu incaltatorul de pantofi cit mai mult public in salile de cinema, astea care exista, sau sa mizezi pe indicele de satisfactie al spectatorului, care dupa ce vede un film si este realmente impresionat si sedus de film va povesti si altora si-i va imboldi pe ceilalti sa se duca sa-l vada cit mai repede. Cred ca, in mod natural, aceasta a doua categorie este cea care se potriveste filmului meu, cel putin pe asta as miza eu si sper ca o sa si dea roade.
Ati deconspirat deja care este viitorul dumneavoastra proiect. Este legat cumva si de Marele jaf comunist al lui Alexandru Solomon. Porniti de la acea reconstituire facuta de Securitate, urmata de o executie. Cit de repede credeti ca veti incepe filmarile si ce fel de film va fi?
Mi-e greu sa spun. Ideal ar fi sa putem porni peste citeva luni, dar fiind din nou un film destul de scump, ca sa nu spun foarte scump dupa criteriile noastre, va dura probabil pina cind vom putea sa punem la punct finantarea lui. In general, cind arunci asa doua-trei cuvinte de genul „Securitate”, „comunism”, „anii ’50”, oamenii fug ca de ciuma sau spectatorul roman de film a inceput sa fuga de asta. Dupa parerea mea, nu are dreptate. Ceea ce s-a intimplat in anii ’90, cind aceste subiecte au fost practic pulverizate, compromise, tirite in noroi, facute harcea-parcea de catre cineasti neinspirati, a provocat acum, la inceputul anilor 2000, un tratament nedrept, dupa parerea mea, fata de cineastii tineri care le-au atins. Filmele despre revolutie, filmele care s-au intors spre ultimii ani ai comunismului, cum e filmul lui Cristian Mungiu, de exemplu, filmele care trateaza chiar si actualitatea neagra a tranzitiei sint ocolite de catre o buna parte din publicul de cinema – nu vorbesc de oamenii care oricum nu se duc la cinema pentru ca stau la televizor, vorbesc de oamenii care se duc la cinema, dar care ocolesc aceste filme, pentru ca le este frica de subiect si de tratarea pe care ei stiu ca acest subiect o are in general. Ar fi bine sa ii anuntam printr-o formula sau alta pe acesti oameni ca ar trebui sa mai dea o sansa filmului romanesc la momentul acesta si sa nu ocoleasca aceste filme, pentru ca subiectul nu face filmul. Tratamentul de care aceste subiecte se bucura in ultimii ani este deosebit, de multe ori savuros. Putini oameni stiu ca la Moartea domnului Lazarescu se ride cu pofta in foarte multe momente. Dar atit timp cit oamenii citesc in titlu „moarte” si stiu ca este un film inspirat de un eveniment cu cineva care a fost lasat pe strada, nu vor sa mearga sa vada asa ceva. Ei, nu este asa. Aceste filme sint speciale si sper ca si filmul meu, chiar daca se intoarce la un episod extrem de intunecat si de cinic petrecut la inceputul anilor ’50, sa devina un spectacol, care, in pofida tragismului sau, poate fi in cea mai mare parte si amuzant, si impresionant, si crincen, si poetic. Pina la urma il poti lua ca pe o poveste de dragoste extrem de romantica petrecuta in vremuri tulburi.