Istoria, umorul și poveștile de dragoste – pe toate le îmbină scriitoarea María Dueñas în cărțile sale iubite atât de publicul spaniol, cât și de cel internațional. Romanul său de debut, El tiempo entre costuras, scris chiar din prima încercare și publicat în anul 2009, a devenit rapid una dintre cele mai vândute cărți din ultimii ani din Spania și a fost tradus în 35 de limbi, fiind adaptat și pentru o telenovelă. Fără ca popularitatea scrierilor să-i fi schimbat dorința de a face cunoscute poveștile femeilor din umbră, autoarea spaniolă a continuat să creeze personaje din categorii vulnerabile – concentrându-se pe viețile femeilor care au emigrat din Spania, la începutul secolului XX –, oferind astfel o voce celor prea puțin prezente în paginile istoriei și literaturii. Cărțile sale traduse, până în prezent, în limba română sunt Iubirile croitoresei, Ce avem și ce uităm, Cumpătarea și, apărută chiar anul trecut la Editura Polirom, Fetele căpitanului.
Ați spus că, înainte de orice, atunci când începeți să lucrați la un roman, trebuie să aveți bine stabilit locul și circumstanțele în care povestea o să se întâmple. De ce este atât de importantă stabilirea spațiului și ordinea desfășurării acțiunii?
Probabil pentru că s-a întâmplat să fac parte de atâția ani deja din lumea academică, unde totul este foarte structurat – plănuim totul în avans pentru un an întreg; ce anume, când și cum anume vom preda. Cumva am transferat acest mod de lucru și în scrierea cărților mele. Aplic structura aceasta în roman, adun acțiunile, circumstanțele și momentele-cheie și când totul este pregătit, structurat în mintea mea, abia atunci pot începe să scriu. Prefer să am totul organizat înainte și apoi să unesc piesele, ca într-un puzzle. Este felul în care eu lucrez, pentru că am folosit mecanismul acesta atâția ani la rând și nu cred că-l voi putea schimba prea curând.
Fiecare dintre cărțile dumneavoastră include chestiunea emigrării – de ce credeți că este o temă atât de puțin tratată astăzi în literatură?
Nu știu, mă întreb și eu deseori acest lucru, pentru că personal găsesc tema aceasta complet fascinantă. Sunt însă mereu pregătită să fiu uimită, pentru că știu că există voci noi care urmează să apară și să ne împărtășească experiențele lor. Există mulți oameni tineri care au emigrat și care au povești de viață senzaționale, care trebuie neapărat spuse. Acestea, într-o bună zi, își vor găsi pe bună dreptate locul în literatură.
Lipsa lor poate fi totuși pricinuită de faptul că este greu să descoperi vocile celor care au migrat, în special în Spania, pentru că în mod tradițional noi am fost, în primele decenii ale secolului XX, o țară cu mulți emigranți. Dar mulți dintre ei nu erau oameni care aveau o bază culturală care să-i determine să transforme lucrurile spectaculoase trăite în literatură. Cred însă că în ultimii ani migranții s-au concentrat mai mult pe educația proprie și au avut mare grijă în special de cea a copiilor lor. Cred că urmează să apară un nou val literar, care o să aparțină pe deplin acestor copii.
Câtă vreme credeți că ar trebui, de regulă, să treacă de la întâmplarea propriu-zisă a fenomenului la reflectarea lui în literatură?
Oamenii au migrat ani la rând, iar producția operelor literare care să vizeze asta nu a fost foarte mare niciodată. Spaniolii au migrat în America în primele decenii ale secolului XX, însă, dacă ne uităm la operele literare, nu putem să identificăm lucrări scrise de ei. Avem doar câteva ale succesorilor acestora. Mai târziu, spaniolii au migrat spre Europa Centrală – dar nici de acolo nu avem multe lucrări literare care să reflecte asta. Există însă câteva filme produse de copiii acestor migranți, în care putem observa și analiza fenomenul mai pe larg. Speranța mea este că vor fi din ce în ce mai mulți cei care vor reuși să transforme ceea ce trăiesc și în literatură.
Cât de greu este să construiești povești de dragoste, în zilele noastre?
În scrierile mele eu încerc să explorez momente din istorie care nu au fost cercetate și scoase la lumină până acum – să abordez noi perspective, până în prezent complet ignorate. Aceasta este miza și pe asta mă concentrez – pe alegerea exactă a momentului. Spre exemplu, în ultima mea carte (Fetele căpitanului) am scris despre femeile care au emigrat din Spania în anii ’30. Sunt absolut convinsă că nu exista înainte de cartea mea nimic scris despre perioada aceasta, și mai ales din această perspectivă, a lor. Nu vreau să repet ceea ce s-a scris deja, așa că-mi aleg cu grijă subiectele.
„Nimeni nu vorbea despre ce simțeau, doreau sau gândeau femeile migrante spaniole, care treceau drept invizibile“
În Fetele căpitanului scrieți, așa cum ați spus, despre comunitatea spaniolă care a migrat în New York în 1930 și vă alegeți, pentru a evidenția problema, tot trei personaje feminine. De ce credeți că în mentalul colectiv ideea impregnată era că migrația a fost o experiență exclusiv masculină și cum și-a făcut ea loc?
Cred că asta se întâmpla pentru că, inițial, bărbații erau cei care luau deciziile și dictau ce urma să se întâmple pentru întreaga familie. Ei alegeau momentul, contextul și conduceau femeile către o nouă țară, iar ele îi urmau oriunde. Noi nu știm decât că aceste lucruri se petreceau, dar nu avem idee despre ce anume simțeau acele femei, despre cum vedeau și cum se adaptau ele acelor lumi noi în care pășeau. Nu știm cum procesau ideea că erau forțate, la inițiativa altcuiva, să-și schimbe țara, să-și părăsească familiile și prietenii și să se adapteze într-un spațiu nou. Deși această adaptare a lor nu era, probabil, completă – căci ajungeau să stea acasă, să aibă grijă de familie, să gătească și să facă ordine. Nu ajungeau nici măcar să cunoască această lume nouă din jurul lor, să interacționeze cu oamenii din ea și să se integreze în comunitate. Ce li se întâmpla era foarte dur și greu de trăit, dar era un fenomen ascuns, care se întâmpla în umbră. Nimeni nu vorbea despre ce simțeau, doreau sau gândeau aceste femei, care treceau drept invizibile.
Încercați, așadar, să fiți vocea lor?
În această ultimă carte, am trei personaje care sunt create de la zero, sunt 100% ficțiune. Dar am cercetat foarte mult pentru a le construi și oferi o voce autentică; am discutat cu o mulțime de femei, care pe atunci erau la vârsta copilăriei. Ele aveau amintiri foarte concrete și proaspete în memorie despre viețile mamelor lor – mi-au povestit cum tații lor erau nevoiți să iasă în lume și să muncească și, în acest fel, să rămână conectați cu lumea exterioară și cum, în plan secundar, mamele lor lucrau acasă în tot restul timpului. Mi-au spus, multe dintre ele, despre cât de frustrate erau acestea, de exemplu, când erau nevoite să meargă cu copiii la doctor și nu reușeau să comunice cu el; despre obsesia pe care au moștenit-o de a nu rupe niciodată legătura cu lumea de afară, cu prietenii și cu familiile. Deci am încercat să aflu toate aceste lucruri care făceau parte dintr-un univers privat al lor, un univers despre care nu s-a mai scris și care nu e cunoscut astăzi prea multor cititori.
Vă plasați personajele în diverse perioade istorice, chiar în timpul unor momente tensionate aș zice. Cât de multă muncă depuneți pentru recrearea contextului istoric, cât de intense este cercetarea aceasta despre care vorbeați?
Una uriașă. În acest ultim roman chiar am fost fascinată de întreaga colonie spaniolă din America. Personajele și acțiunile lor sunt inventate, sunt fictive, dar contextul și realitatea care le înconjoară sunt concrete, reale. Am folosit multe surse de informare, am vorbit cu zeci de migranți care au trăit în New York atunci și mi-au povestit experiențele lor – ce viață aveau, în ce apartamente trăiau, ce feluri de mâncare se găseau pe atunci.
Am folosit și multe informații lingvistice – am găsit un profesor care era urmașul unei astfel de familii și mi-a oferit o mulțime de informații. Totodată, am mers la biblioteci și am căutat ziarele din acea perioadă, pe care le-am studiat; am citit despre afacerile oamenilor de atunci, despre ce știri erau publicate, ce atrăgea atenția comunității.
Erau femeile existente în publicațiile comunității de atunci?
Nu, pentru că presa era mai mult utilitară, cumva destinată tot bărbaților. Dar aveau tot felul de reclame pentru afaceri, anunțau evenimente, aveau rubricile acestea păstrate și astăzi în ziare – era un amplu portret al vieții de atunci. Ziarele au fost în demersul meu o resursă neprețuită.
Ați spus că, profesional, mereu ați fost pasionată de partea de lingvistică aplicată. Cum ați început să scrieți literatură, dacă în plan academic nu asta vă preocupa?
Am fost mereu o mare cititoare. Interesul meu pentru scris nu s-a dezvoltat din latura aceasta academică, ci mai curând din pasiunea mea pentru lectură și dragostea de cărți.
Cum v-ați apropiat de literatură, în copilărie?
Am început să citesc acasă, aveam multe cărți, pentru că familia mea era foarte preocupată de educația mea. Dacă spuneam într-o zi că-mi doresc spre exemplu o jucărie, mă puneau să aștept până la ziua mea poate, dar dacă ceream o carte, mi-o cumpărau imediat. Întotdeauna am avut curiozitatea aceasta a cititorului și dorința de a încerca să scriu.
Și v-a fost greu până ați scris ceva ce ați știut că trebuie să publicați?
Deloc, prima încercare a fost și cea publicată. A fost prima data când am avut timp să scriu pe îndelete.
María Dueñas, doctor în limba și literatura engleză, este profesoară la Universitatea din Murcia. Familia mamei sale a locuit în Protectoratul spaniol al Marocului, la Tetuán, locul unde se desfășoară cea mai mare parte a evenimentelor descrise în Iubirile croitoresei (Polirom, 2011, 2013), romanul său de debut, care s-a vândut în peste un milion de exemplare. La Editura Polirom au mai apărut romanele Ce avem și ce uităm (2013), Cumpătarea (2016) și Fetele căpitanului (2019).